NOOLOGIA ABISALA SI PSIHANALIZA
 


Va trebui sa incerc o schita, o paralela, intre noologia abisala propusa de Blaga si psihanaliza lui Freud, Adler, Jung, Lacan, ca sa nu-i citez decat pe unii dintre cei mai importanti din acest domeniu. Este curios, sunt doua domenii care studiaza partea ascunsa a psihismului nostru, care au plecat practic din acelasi trunchi, din conceptia freudiana asupra inconstientului, care au avut o evolutie deosebita (macar asa incearca sa prezinte Blaga) si care au ajuns acum in s
ituatia de a se putea uni, fiecare aducand o parte importanta dintr-o noua si viitoare teorie a inconstientului.

Freud este socat de importanta pe care o are sexualitatea printre pacientii sai, sexualitatea ca placere realizata sau dorinta. Pentru aceasta, va pune principiul placerii ca dominant al psihismului uman. Cea mai mare parte a psihismului nostru este inconstient, constienta fiind doar o mica parte a vietii noastre de relatie. Aceasta parte necunoscuta, inconstientul, este cel ce determina actele noastre constiente.

Elanul vietii se bazeaza pe trei instincte primare: foamea (conservarea individului), sexul (conservarea speciei), si instinctul de aparare-agresiune. Instinctele sunt inscrise in memoria noastra genetica si au aparut in evolutia sociala filogenetica. Instinctele sunt Eul vegetativ. In inconstient mai exista un Eu latent, un Eu social, filogenetic, care reprezinta stratul arhaic al constiintei noastre moral-sociale, ii mai spune Supraeu (das berich). Acest Eu latent, social filogenetic, este memoria convenientelor sociale transmise ereditar si care se imbogateste in timpul copilariei. Eul vegetativ si cu cel social filogenetic sunt motorul vietii fiind, pe de o parte, in continua lupta pentru realizarea placerii, dominant fiind instinctul sexual si, pe de alta parte, Supraeul, Eul rational, Eul intelectual, Eul social ontogenetic, pe care noi il formam incepand din cea mai frageda copilarie, pana devenim adulti. Eul primitiv se conduce dupa principiul placerii pe cand Eul latent, Supraeul, impreuna cu Eul rational introduc o cenzura a acestui principiu hedonist ceea ce obliga toate pornirile impuse de Libido sa se retraga in inconstient. Placerea este refulata, reprimata, si alungata in inconstient. Afectele refulate in inconstient au o mare intensitate, tensiune ce va creste cu timpul si va cauta ocazia sa se produca in act, daca nu direct, din cauza conventiilor sociale, indirect, mascat, sublimat.

Cel mai puternic instinct este cel sexual, el este purtatorul unei mari energii latente, prezente la copil si care va creste la pubertate. Aceasta energie este Libidoul. C.G.Jung va spune ca Libidoul (Libido in latina inseamna dorinta, pofta, placere, bun plac, capriciu) este energie psihica incercand sa-l desexualizeze. Freud nu a fost de acord cu aceasta schimbare insistand asupra importantei energiei sexuale.

Aproape toate activitatile umane au la Freud o origine sexuala. "..relatiile afective dintre parinti si copii (initial pe de-a-ntregul sexuale), sentimentele de prietenie.... sunt generate de inclinatia sexuala" si sunt considerate Aspiratii sexuale cu finalitate inhibata. In om sunt doua categorii de impulsuri opuse ce corespund anabolismului si catabolismului. Este impulsul mortii (Todestrieb) care pregateste fiinta umana, de la nastere, pentru moarte, este un impuls de agresiune, de distrugere, si impulsul vietii (Lebenstrieb), impulsul libidoului sexual (libidenosen Sexualtriebe), sau Erosul. Ele pot duce la victoria Erosului prin procreatie, sau victoria mortii prin impulsuri destructive (Sigmund Freud, Psihanaliza si sexualitate, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1994, p.26).

Trebuie sa recunoastem ca teoria psihanalitica construita de Freud este consistenta, este convingatoare. In primul rand, pentru om, sexualitatea este cu totul altceva decat este pentru animal. Ea este mult mai bogata, nu se limiteaza numai la perioada rutului, si nu este o simpla excitatie a organelor sexuale urmata de o ejaculare, chiar daca este si asa ceva. Viata sexuala si afectivitatea legata de ea ocupa, cu adevarat, aproape tot ce face omul. Chiar atunci cand nu mai este potent, omul poate fi impins in actiune de afecte cu puternica incarcatura sexuala. Viata sociala, conventiile sociale si-au pus o amprenta puternica pe sexualitatea umana. Asa cum foarte bine nota Freud, aceasta se poate vedea nu numai la omul civilizat ci si la oamenii care traiesc in conditii de primitivitate. Transformarea impulsurilor sexuale, sublimarea lor, mascarea lor, are loc in orice comunitate umana, am putea spune ca este un factor comun al umanitatii.

In al doilea rand, Freud, plecand pe un drum inca neexplorat pana la el, arata ca libidoul nu apare din nimic la pubertate. El este prezent si la copilul care suge la sanul mamei. Aceasta prezenta a instinctului sexual de la cea mai frageda varsta, evolutia lui prin diverse stadii, erotismul oral, anal, si complexul lui Oedip, este a doua mare descoperire a lui Freud.

Sa nu confundam sexualitatea cu procreatia, cu simplul act sexual. La om, sexualitatea participa, dupa cum spuneam, la toata viata afectiva a individului, libidoul il marcheaza inconfundabil. Libidoul participa si la celelalte instincte, de aceea copilul are o faza orala a sexualitatii in care asociaza placerii alimentare pe cea de a suge la sanul mamei sau a doicei, asa cum adultul care-si refuleaza placerea actului sexual, care traieste un complex al castrarii, va transforma actul sexual in placerea de a manca si se va ingrasa. Libidoul ca energie psihica atotputernica este un principiu impus de Freud. Pe aceasta baza, psihanaliza freudista, dezvoltata de straluciti cercetatori, cum ar fi Lacan, a dat solutii si in domeniul spiritului, al creatiei. Libidoul, energia psihica, in anumite conditii, depinzand de terenul pe care se dezvolta, poate ajunge la o transformare totala a egoismului placerii in altruism. In acest fel, tendinta spre manifestari antisociale se schimba in activitati cu valoare sociala. Aceasta rasturnare este sublimarea energiei sexuale. Tanarul va face sport, va dansa, va flirta, va face curte colegelor. Fetele si femeile se vor gati, vor vrea sa fie in pas cu moda, si unii si altii se vor indragosti.

Sunt si unele cai superioare de sublimare. Creatia artistica, spiritul comic, muzica, pictura, stiinta.

Este foarte greu de inlaturat aceasta incarcatura, aceasta pulsiune sexuala in creatiile omului. Cu ajutorul lui Blaga o sa vedem, mai departe, daca se poate spune si altceva in acest domeniu al creativitatii umane.

Sunt si alte pareri in psihanaliza care nu sunt de acord cu pansexualismul freudian. Adler pune in locul principiului placerii pe cel al puterii. Impreunarea sexuala ar fi dupa el, o exprimare a acestui instinct de dominatie. Motorul vietii psihice ar fi vointa de putere cu care copilul se naste, si nu libidoul, sexualitatea. Conflictul psihic este intre aceasta vointa de putere si neputinta, lipsa de putere. De fapt, Adler nu face altceva decat sa acorde mai multa importanta instinctului de agresiune, pulsiunii spre moarte propuse de Freud, pentru ca Erosul este prezent si la el. Pe de alta parte, vointa de putere aduce aminte de Nietzsche.

Daca ar fi sa ne luam dupa ce se intampla in politica, sau dupa filmele americane, ar trebui sa fim de acord cu Adler. Relatia intre sexe devine uneori o relatie agresiva, as putea spune ca totdeauna ea devine agresiva, numai ca depinde de felul agresiunii. Chiar actul sexual in sine este o agresiune, de cele mai multe ori, chiar atunci cand ambii parteneri se doresc si vor sa se impreuneze. In fond, ejacularea se poate realiza numai agresand. Nu mai spun ca in mass media abunda exemple de familii bazate mai mult pe instinctul de agresiune decat de iubire. Barbatul agreseaza femeia, o bate, femeia poate lovi barbatul care vine acasa neputincios, fiind beat sau prea slab fizic. Parintii agreseaza copiii, si nu de putine ori aceste agresiuni ajung pana la crima. Este instinctul sexual, pulsiunea sexuala, cel mai puternic? sau cel de agresiune care ajunge sa subjuge pulsiunile sexuale? Romanele lui Dostoievski au permis psihologiei sa apara. De multe ori literatura este un material util cercetarilor stiintifice. In romanele lui Nicolae Breban apare intre personaje o relatie in care cel ce are putere o impune celui care este apt sa se supuna, este o relatie intre stapan si sluga. De data aceasta chiar impulsurile sexuale realizate sunt o sublimare a acestei relatii dintre stapan si sluga. Se intampla ceva ce din punctul de vedere al freudismului ar fi total curios si chiar nenatural. Oare? Oricum, sexualitatii ii ramane rolul ei important. Daca ma gandesc mai bine la sexualitatea animala, ea se bazeaza pe agresiune. Cel mai puternic, cel ce invinge in lupta, este cel ce va copula, va procrea. Este instinctul perpetuarii speciei, pastrarii calitatii indivizilor in cadrul speciei, evitarea regresiunii fizice a speciei. Sa fie mai puternic instinctul existentei individuale decat cel al perpetuarii speciei? Pare ca nu. Animalele cand se imperecheaza isi risca viata.

Daca este asa, atunci agresiunea, dorinta de putere, impunerea puterii, de care ne vorbeste si Konrad Lorentz, este un instinct animal pe care-l mostenim si noi. Desigur, noi transfiguram aceasta lupta pentru putere dintre oameni, ii dam o alta fata, aproape de nerecunoscut pentru un etolog, dar ea ramane tot lupta pentru putere. Nu cumva lupta pentru putere, impunerea prin forta, are un rol important in preludiul sexualitatii la om? Nu credeti ca o serenada sau duelul dintre Lensky si Onedin, sunt manifestari ale preludiului unei cuceriri? Chiar expresia "a cuceri", care se poate aplica unei cetati, ca si unei femei, ne indreapta gandul acolo. Sa nu uitam ca cel mai celebru razboi, razboiul troian, a fost pornit pentru cucerirea unei femei. Cu siguranta, agresiunea, ca si sexualitatea sunt mult diferite de la animal la om. Care este mai puternica? care conduce? care a fost mai intai? Cred ca un om flamand, nedormit, si hartuit de niste dusmani care vor sa-l omoare, nu mai este atras nici de cea mai frumoasa femeie. Agresiunea, ca si foamea, sunt instincte primare care ne asigura existenta, iar sexualitatea, oricat de puternica este, ramane secundara. De primele depinde, dupa cum spuneam, chiar fiinta fizica a individului, de aceea este un instinct mai puternic, pe cand sexualitatea raspunde chemarii speciei, a fiintarii speciei.

Sa revenim la foame. Nu credeti ca sarutul, faptul ca folosim limba in sarut, o folosim si pe tot corpul partenerului sexual, muscam sanul sau gatul femeii sau barbatului cu care ne impreunam, ne aduce destul de aproape de actul mancarii? Sau este o rabufnire a sexualitatii orale? Nu sunt transferate aceste acte insotitoare ale actului sexual din domeniul instinctului de prezervare al individului prin mancare in cel al sexualitatii? Freud ne spune ca suptul, pentru un nou nascut, este in acelasi timp hrana si sexualitate. Ma intreb cum se justifica suptul fetelor ca sexualitate? prin complexul Dianei?

In orice caz, fie ea sexualitate, libido, sau instinctul agresiunii, ambele, oricat de transformate sunt in lumea umana, raman constante animale, mostenite, transmise omului. In lumea noastra, atat agresiunea, cat si sexul nu ne indeparteaza prea mult de animal. Omul depaseste animalele, suntem mai salbatici, mai cruzi, mai neinduratori, decat animalele, dar omul are si altceva, ceva pentru care este om, ceva complet diferit de lumea animala.

Poate ca punctul de vedere a lui Adler in analiza psihica ar mai trebui discutat putin. Sa nu uitam ca la inceputurile societatii omenesti, se pare, a fost matriarhatul. Femeia era cea care agresa, ea hotara cand se va impreuna cu barbatul, cand va naste copii si cum ii va creste. Amazoanele exista in toate mitologiile, dar ele pot fi, social vorbind, contemporane. In cartile de calatorii din Amazonia, se vorbeste despre aceste triburi razboinice de femei. Ele hotarau o data la care invitau barbatii din triburile din jur la o sarbatoare, cand se impreunau cu ei, dupa care ii goneau. Din copiii, nascuti, pastrau doar partea femeiasca. Ca razboinice, erau de temut.

Cum, oare, s-a dezvoltat sexualitatea in matriarhat, ca si printre amazoane? Ce a putut ramane in inconstientul nostru din aceasta experienta? Nu stim. Ceva din ceea ce numim azi complexul lui Oedip rasturnat, complexul Dianei. Copilele nu-si cunosteau tatii si nu aveau cum sa se indragosteasca de un model barbatesc, nici sa urasca si sa vrea sa-si ucida mama care avea, de fapt nu mai avea, relatii cu tatal. Cum poate explica un freudist asta? Sadism? Vointa de putere poate explica perfect dorinta realizata de a domina a femeii. Se poate intelege educatia pe care o primeau fetele pentru a domina, pentru a supune dusmanii barbati. Sexul si hormonii amazoanelor le impingeau sa fie mai agresive si nu libidinoase. Sa fie agresiunea o sublimare a libidoului? Poate sa se intample si asa ceva, dar nu stiu daca studiul psihicului normal si a celui patologic ar confirma asta, pentru ca nu trebuie sa uitam, freudismul a plecat de la si se bazeaza pe clinica psihiatrica.

Nici C.G.Jung nu este de parere ca intreaga energie psihica depinde numai de sexualitate, si vorbeste de Libido ca de o energie psihica, despartita de sexualitate. Propune o desexualizare a libidoului. Pentru asta Freud il critica opunandu-se "speculatiei lui Jung referitoare la libidoul originar" (Sigmund Freud, Psihanaliza si sexualitate, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1994, p. 26) si-l obliga sa renunte de a se mai numi psihanalist. Jung se supune si va vorbi despre psihologie analitica.

C.G.Jung gaseste in inconstient un continut al carui nume generic va fi arhetip. Este foarte interesant sa vedem cum ajunge la aceasta cunoastere, pentru ca aici este una din marile chei ale intelegerii activitatii noastre psihice, a gandirii noastre. In Pattern of behaviour si arhetip, Jung povesteste cum a plecat de la clinica psihiatrica unde a observat la pacientii care aveau o "Diversitate initial haotica a imaginilor ce se condensa pe parcursul lucrului in motive si forme elementare, care se repetau identic sau asemanator, la cei mai diferiti indivizi... faptele demonstrau fara gres coincidenta fanteziilor conduse de regulatorii inconstienti cu momentele activitatii spirituale umane in genere.... Conceptia mea si conceptele mele esentiale sunt deduse din aceste experiente... Asa se intampla si cu mana care conduce creionul sau pensula, cu piciorul care face pasul de dans, cu vazul sau auzul, cu cuvantul sau cu gandul: un impuls obscur hotaraste dinainte plasmuirea, un apriori inconstient nazuieste sa ia forma fara sa se stie ca in inconstientul altuia apar aceleasi motive.... pare sa planeze o obscura pre-stiinta nu numai a plasmuirii, ci a sensului ei.... Plasmuirea nu are nevoie de nici o interpretare, ea insasi constituie propriul ei sens. .. Existenta acestor regulatori inconstienti, pe care i-am numit cateodata si dominante, .. mi s-a parut a fi atat de importanta, incat am facut din ea temeiul ipotezei mele privind inconstientul personal colectiv. ..... Arhetipurile intervin in formarea continuturilor constiente,... ele se comporta ca si instinctele... In ciuda, sau poate tocmai datorita inrudirii sale cu instinctele, arhetipul constituie adevaratul element al spiritului,... constitue mai degraba spiritul rector al acestuia. Continutul esential al tuturor mitologiilor, al tuturor religiilor si al tuturor -ismelor e de natura arhetipala. Arhetipul e spirit sau non- spirit.... depinde de atitudinea constientului uman drept ce se va revela pana la urma. ... procesele psihice apar ca echilibrari energetice intre spirit si instinct... Contrariile sunt proprietati extreme ale unei stari... Opozitia spirit- instinct reprezinta doar o formulare dintre cele mai generale, o formulare ce are avantajul ca aduce cea mai mare parte a proceselor psihice foarte importante si foarte complicate la un numitor comun... Adevaratele contrarii nu sunt entitati incompatibile.. ramanand complet nelamurita... o chestiune: cand poate fi numit un proces spiritual si cand instinctual. ... depinde intru totul de pozitia sau de starea constientului. O constiinta mai putin evoluata... va considera ca izvoare ale realitatii, instinctele, ramanand complet inconstienta de aspectul spiritual..... O constiinta aflata in opozitie cu instinctele, ca urmare a influentei exercitate de arhetipuri asupra ei, subsumeaza instinctele arhetipurilor.... Procesele psihice... se comporta ca o scala, de-a lungul careia constientul gliseaza, fiind cand in apropierea proceselor instinctuale si cazand atunci sub influenta lor, cand in vecinatatea celuilalt capat, unde precumpaneste spiritul care asimileaza chiar si procesele instinctuale ce-i sunt opuse... "(Carl Gustav Jung, Puterea sufletului, Antologie, Ed. Anima, Bucuresti, 1994, p. 69-75).

Cer iertare cititorului pentru citatul destul de lung. Asistam, insa, in aceste scrieri finale ale lui Jung, la laboratorul lui de creatie. Asistam la pasii pe care i-a facut si cum a fost fortat de clinica sa ajunga la o notiune transcendenta, cum singur recunoaste, aceea de arhetip. Instinctele sunt si ele arhetipuri. Natura psihicului este, desigur, in genere, necunoscuta. Cu atat mai mult arhetipurile ce au o foarte mare rezistenta la constientizare. Ele trimit constant semnale in activitatea noastra constienta, dar nu pot fi aduse in aceasta parte luminoasa a psihismului.

Psihologul clinic, care a fost Jung, s-a cutremurat cand a gasit in chiar activitatea sa practica, in "obiectele" individuale ale cercetarii psihicului uman, in ganduri si fantasme, un invariant pentru oameni atat de diferiti. A gasit un factor "psihoid", ce influenteaza viata noastra psihica.

Pentru noi intrebarea este in ce masura matricea stilistica si arhetipurile sunt la fel, sunt asemanatoare sau diferite.

Sunt ambele un transcendent, un apriori, le avem fara sa putem spune cu oarecare siguranta de unde le avem. Tot ce stim despre ele capatam indirect pentru ca nu exista o posibilitate directa de a le cunoaste, de a le studia. Ambele influenteaza cunoasterea noastra, fiind o cenzura transcendenta.

Cu toate aceste asemanari, am sa propun sa le consideram diferite ca functie. Matricea stilistica este un fel de modulator al perceptiilor noastre, le modifica, le da o alta infatisare in raport cu forma ei, cu felul in care ea s-a construit in mintea noastra.

Arhetipurile sunt un continut inconstient profund care trimit semnale de care trebuie sa tinem seama in viata noastra de relatie. Ele nu par sa modifice aspectul gandului si al perceptiilor noastre, eventual le poate da o alta valoare prin simpla alaturare a simbolurilor ce le poarta. Prin asta participa si ele la cenzura transcendenta, dar in alt fel decat matricea stilistica.

Ce s-ar fi intamplat daca Jung afla despre filosofia lui Blaga? Nu pot sti. Ceea ce sunt sigur este ca atat psihologia, cat si filosofia ar fi avut de castigat.

Pentru toate acestea voi prefera sa consider matricea stilistica si arhetipurile ca doi parteneri egali, dar diferiti ca functie. Impreuna participa la structurarea psihismului nostru, la cunoastere, ca si la cenzurarea ei.

Este adevarat ca Jung nu a sesizat imaginea unei posibile cenzuri produsa de arhetipuri. Ele imbogatesc gandurile noastre fara sa le modifice prea mult. Asa cum spunea Jung, daca noi avem un gand apropiat de instinct el ramane la fel in compania arhetipului, chiar daca mai capata unele valente simbolice. Daca ne uitam la figurile din picturile lui Bosch, avem un registru destul de mare de stari, de simtaminte instinctuale. Priviti punerea in scena a unei lupte de cocosi sau a unui meci de box. Figurile de pe ecran ne coboara instinctele pe masa. Atat in aceasta situatie cat si pe figurile lui Bosch, se poate citi pe langa placerea agresiunii, a violentei, a foamei fizice sau sexuale, si componenta umana a acestor sentimente, aportul arhetipurilor.

Este foarte greu sa convingi, prin educatie, ca omul are un transcendent in sufletul sau. Este mai usor sa-l faci sa inteleaga ca atat simtirea, cat si gandirea lui sunt cenzurate de propriile sale structuri cognitive. Tot ce percepem este filtrat de matricea noastra stilistica, de categoriile constientului si influentat de arhetipuri.

Jung este de parere ca energia psihica ne vine de la perechile opuse din psihicul nostru, din doi poli opusi ce se afla sub tensiune, sub tensiunea senzatiilor, a sentimentelor. Astfel sunt constientul si inconstientul, instinctele si arhetipurile, toate sunt ca apa si focul, ca cerul si pamantul, ca si ce e rau si ce e bine, ce e adevarat si ce e fals, ca negrul si albul. Aceste cupluri contrare sunt si sursa complexelor noastre, a traumelor psihice, a bolilor.

Nu vad ce ar fi de obiectat la acest punct de vedere. Cu cat creste diferenta de potential intre doi poli ai psihismului, cu atat este posibila o energie mai mare, mai puternica. Cum spune Blaga, "psihicul isi ia energia de care are nevoie de oriunde..". De ce trebuie ca aceasta diferenta de potential sa ne curenteze totdeauna? De ce nu putem aprinde un bec cu aceasta energie? sa luminam o casa? de ce sa ne ardem totdeauna degetele?

Aici nu este vorba numai de energie, ci si de unde cade accentul, preponderenta, constientului sau a inconstientului. Jung, ca si Freud, considera preponderenta inconstientului egala cu preponderenta arhetipurilor instinctuale, preponderenta dezordinii asupra ordinii psihice, a complexelor asupra unei constiinte echilibrate, o deschidere asupra patologicului. Este adevarat ca Jung, spre deosebire de Freud, vede salvarea omului printr-o stimulare constienta a unor arhetipuri de catre religie, credinta, de catre transcendent. Asta pentru ca viata sociala duce la refularea inconstientului colectiv si care nu poate fi salvat altfel decat prin constientizarea unei preocupari spirituale. Religia corespunde unor continuturi ale arhetipurilor. "Atata timp cat o constiinta comunitara ecleziasta este in mod obiectiv prezenta, psihicul se bucura de o anumita stare de echilibru. Exista, in orice caz, un mijloc de aparare destul de eficient impotriva inflatiei eu-lui." (C.G.Jung, Op. cit., p. 93).

Avem, probabil, un arhetip al tatalui binevoitor si bun, care poate totul, face totul pentru copilul lui, cu alte cuvinte are puteri absolute. Imi amintesc de acest tata care nu face nimic gresit, care nu-si incalca cuvantul dat fiului, pe cand aveam 4 ani. Era pe vremea cand inca mai mergeam vara la Balcic unde tatuta, bunicul, avea o vila. Seara, la Bucuresti, uneori, tata ma lua la bacania de peste drum, la Galatescu, de unde cumpara tot felul de bunatati; icre de manciuria, sunca presata de Praga taiata felii subtiri cu un aparat special, uneori chiar si icre negre, cand nu erau tescuite. Tata nu cumpara niciodata decat icre negre proaspete. Nu stiu care a fost motivul. Un motiv a fost, intr-o seara cand mergeam impreuna, s-a declansat un diferend intre tata si Dl. Galatescu, se pare ca un mezel nu mirosea asa cum voia tata si proprietarul s-a suparat foc pentru ca mezelul era proaspat. A tipat la tata, tata a ridicat si el glasul. S-au certat. Pentru moment n-am inteles nimic. Acasa am inceput sa-mi revin. Cum de a putut cineva sa tipe la tata? Cum? tata nu este cel mai mare si mai drept om? poate cineva sa-i puna la indoiala cuvintele tatalui meu? Nu-mi venea sa cred. Tata era, pentru mine totul, in universul meu de copil el era absolutul! Tata ramanea tatal meu dar, pierdusem absolutul. Am plans, m-am plans mamei care a incercat sa ma linisteasca.

Probabil ca avem un arhetip al absolutului si al tatalui atotputernic. Cand devenim mai mari, putem proiecta aceste arhetipuri in credinta, in religie, asa cum spune si Jung.

Poate ca astfel am putea fi putin mai induratori cu Blaga. Cred ca asa ar trebui sa-l intelegem atunci cand postuleaza un absolut pe care-l numeste Marele Anonim. Sigur ca Blaga era religios ca oricare dintre noi, numai ca el a vrut sa construiasca un sistem metafizic in care nu avea nevoie de Dumnezeu. Pentru asta postuleaza un Mare Anonim, care nu este Dumnezeu, pentru a-si satisface propriul arhetip al tatalui atotputernic, al absolutului. De remarcat ca cenzura transcendenta nu sufera nici o alterare ca idee, ea ramane un filtru al perceptiilor si al gandurilor noastre, un apriori, un absolut, numai ca acest absolut ce ar fi putut ramane nedefinit, este personificat prin Marele Anonim. Faptul ca Marele Anonim pune in noi formele apriori ale sensibilitatii ca si matricea stilistica, chiar si categoriile cunoasterii, ramane o parte de poveste, asa cum tot poveste ramane dorinta Marelui Anonim de a se feri de pericolul cunoasterii umane. Este adevarat ca aceasta ultima poveste o reintalnim la Platon, ca si in multe mitologii. Se poate ca pericolul unei cunoasteri umane prea inaintate sa fie adevarat?

Am trecut mai repede, dea ceea revenim acum asupra continutului inconstientului. Freud este sigur ca din inconstient ne vin toate fantasmele. Cred ca are dreptate ca medic care si-a observat pacientii, dar greseste cand face o extindere asupra omului, oamenilor. Jung ezita, inconstientul are si o parte luminoasa, cu un continut arhetipal elevat, dar care poate fi pus in valoare numai prin activitatea constienta. Este totusi de parere ca nimic bun nu poate fi daca inconstientul domina constientul. Numai constientul cu partea lui luminoasa poate asigura folosirea unor arhetipuri elevate. Daca ne lasam prada inconstientului vom fi dominati, pana la urma, de instincte, care au si ele o structura arhetipala, dar care este umbra noastra, ceea ce este intunecat in psihicul uman.

La Blaga, totul se schimba cu 180 de grade. Este adevarat ca suntem in posesia unor instincte care ne asigura existenta individuala ca si perpetuarea speciei, dar inconstientul are o activitate spirituala. Prin inconstient putem fertiliza activitatile creative ale constientei, tiparele matricei stilistice, care sunt un cenzor al realitatii percepute, sunt si un stimul pentru cea mai importanta activitate umana, pentru creativitate. Este adevarat ca Marele Anonim ne permite o creativitate in tiparele matricei stilistice, dar ne permite creativitatea.

Pentru ca structura inconstientului sa ne fie mai clar reprezentata, sa spunem ca pe langa umbra, inconstientul are si o parte care contine arhetipuri ale partii bune, ale partii luminoase, si s-o numim, cu un nume imprumutat din elina, eumeros.

Umbra si eumeros, sunt cele doua parti complementare ale inconstientului. Umbra are mai mult un continut al instinctelor, al mostenirii vietii animale, pe cand eumeros poseda continuturile spirituale ce caracterizeaza umanitatea. Intre ele exista o reala complementaritate, asa cum vorbeste Jung despre complementaritatea intre constient si inconstient. Intre umbra si eumeros exista o tensiune in chiar inconstientul nostru. Tensiunea de care vorbeste Jung intre constienta si inconstient este, mai intai, intalnita chiar in inconstient. Este o tensiune care ramane latenta atat timp cat nu are stimuli din constienta. Acestia vor veni o data cu intrarea copilului in lume, dupa nastere, si se va accentua la anumite etape ale copilariei sau ale perioadei adulte. La varsta de 3 ani, la 7 ani, la pubertate, intre 18-25 de ani, la 40, la 60, de ani Aceste varste corespund varstelor la care psihologii au observat ca fiinta umana este intr-un punct, o zona, critica, sau cel putin importanta. Desigur ca primele activari, in primele zile de viata, ca si in jurul varstei de 3 si de 7 ani, sunt cele mai importante. Modelarea inconstientului nostru personal incepe sa se faca atunci, arhetipurile sunt mult mai evidente, vor da semnale clare in constient, si vor ajuta la modelarea ulterioara a personalitatii umane.

Latenta tensiunii dintre umbra si eumeros se rupe in primele zile dupa nastere si se poate schimba si intr-o varianta lenta, constanta, atunci cand evolutia copilului si a tanarului nu sufera traume. Din pacate, traumele pot aparea destul de usor, uneori un cuvant, o atitudine, poate declansa o revolutie in inconstientul unui copil. Pentru aceste motive se considera ca cei mai importanti ani pentru formarea unui copil sunt cei 7 ani de acasa, si pedagogii vorbesc ca ar trebui ca in clasele primare sa fie cei mai competenti profesori. Tot pentru acest motiv, experienta Romaniei cu dascalii, dintre cele doua razboaie mondiale, legati de copii si de locul lor, cand intregi generatii de intelectuali s-au ridicat de la tara, din familii simple, dar cu o a doua familie la scoala, la dascalul lor, nu ar trebui uitata.

Sa vedem ce inseamna inconstientul pentru psihanaliza in comparatie cu inconstientul propus de Blaga.

Pentru psihanaliza, inconstientul este un domeniu al psihismului uman care este legat instinctual de libido, de sexualitate (Freud, Lacan). In inconstient sunt depozitate dorintele noastre neimplinite sub o forma deghizata, ca avand o masca care, uneori, este foarte greu de dezvaluit. Pentru aceasta, se propune practicarea psihanalizei care poate, tot uneori, rezolva conflictele ce se pot produce intre realitatea traita si intre dorintele refulate. Pentru psihanaliza, parea ca inconstientul este, de fapt, tot un constient, un constient conflictual si putin uitat. C.G. Jung spune acelasi lucru in Instinct si vointa, "Continuturile refulate erau elemente pierdute din vedere, ce au fost candva constiente. Mai tarziu, Freud a recunoscut si persistenta unor reziduuri arhaice sub forma de modalitati primitive de functionare. Dar si acestea erau explicate intr-un sens strict personal. In aceasta conceptie, psihicul inconstient apare ca un apendice subliminal al psihicului constient." (C.G.Jung, Puterea sufletului, A patra parte, Ed. Anima, 1994, p. 37). Freud va introduce prin 1923 notiunea de Supraeu care este foarte aproape de arhetipurile lui Jung, fiind un spirit inconstient mostenit si imbogatit prin imperativele sociale. Vasile Dem. Zamfirescu subliniaza faptul ca "...inca din 1915, Freud vorbeste de continuturile non-individuale ale inconstientului, de natura filogenetica, ce ar constitui nucleul inconstientului". Sa nu mai vorbim de faptul ca pentru Freud "Inconstientul este o alta lume prin legile care guverneaza, legi diferite de cele ale constiintei" (Vasile Dem. Zamfirescu, Intre logica inimii si logica mintii, Ed. Trei, 1977,p.120).

La Blaga, inconstientul este un domeniu independent, cu legile lui proprii, cu resursele lui, dar un domeniu in care spiritul este prezent, care poate judeca, care, dupa cum am vazut, are forme apriori ale sensibilitatii, are categorii. El este, chiar daca Blaga n-o spune, cunoasterea intelegatoare a lui Kant. De aceea cred ca putem fi de acord cu Blaga ca inconstientul este un domeniu total diferit de cel constient, asa cum pentru Kant ratiunea (Vernuft) este un domeniu complet diferit de intelegere(Verstand).

Am vazut ca pentru Freud ca si pentru Jung, inconstientul este un alt domeniu decat constienta. Aceasta lume este, pentru ei, o lume mai intunecata, dominata de instincte, chiar daca au evoluat si au devenit ale lumii umane.

Intre inconstientul propus de psihanaliza, chiar cel propus de Jung, si cel dezvoltat de Blaga, este o mare diferenta in intelegerea functiei sale benefice, este un domeniu necunoscut si cam intunecat. Inconstientul este populat cu instincte, chiar cu arhetipuri ce pot intra in combinatii cu umbra, cu ceea ce este negativ, populat cu refulari, cu complexe. Blaga nu neaga valoarea tuturor acestor notiuni ,dar le contesta suprematia. El este de parere ca, ceea ce acum am propus sa-l numim eumeros, este o parte foarte importanta a inconstientului, care poate, si nu de putine ori, sa preia , sa "sublimeze" energia negativa a instinctelor, sa o transforme in factori ce stimuleaza creativitatea.

Sa ne intoarcem inapoi in timp. Analiza psihica si autoanaliza sunt metode utilizate in toate religiile pamantului. Noi, crestinii, ne spovedim ca sa ne curatim periodic interiorul sufletului nostru sau macar asa ar trebui. Yoghinii si budistii practica curent autoanaliza psihica, chiar zilnic. Toate aceste metode de primenire a inconstientului sunt foarte importante, daca sunt facute de o persoana dotata . Este, de asemenea, important pentru sanatatea noastra, si nu numai pentru sanatatea spirituala, pentru cea sufleteasca, psihica, ci si pentru sanatatea trupului nostru, ca inconstientul sa poata functiona normal. Prin personanta sa putem avea un conducator intim, un fel de greier al lui Pinocchio, care sa ne sopteasca, daca-l putem auzi, ce ar fi bine sa facem, si cum anume putem sa ne pastram tot ce avem mai scump, personalitatea noastra, sufletul nostru, si corpul nostru.

Daca ce am spus mai sus se apropie cumva de adevar, ramane de vazut. Am sa repet, Blaga ne spune ca este important sa ne dam seama ca inconstientul nu este numai partea destul de intunecata pe care am cunoscut-o citind cartile de psihanaliza. El este de parere ca psihanaliza, dupa cum spuneam, nu se desparte prea mult de constienta. Continuturile inconstientului sunt parca al doilea constient, sunt tot de natura constienta. Stadiile de dezvoltare ale inconstientului, oral, anal, si complexul Oedip, nu sunt structuri proprii ale inconstientului, ele sunt foarte legate de manifestarile filogenetice ale constientului, ale constiintei noastre deoarece sunt etape ale evolutiei copilului spre maturitate. De altfel, unii psihiatri nici nu accepta existenta inconstientului, ei vorbesc de ceva ce ar fi mai degraba asemanator cu diferite stari ale constientului. Sunt convins ca undeva Blaga avea dreptate, inconstientul este doar un alt constient pentru psihanaliza, un constient decazut, chiar daca poate avea continuturi mostenite, chiar daca pentru omul de azi este un apriori. Freud, Jung, Lacan, ca si ceilalti medici care au introdus si au dezvoltat psihanaliza au avut, in primul rand un interes medical, din acesta a decurs si unul filosofic, secundar. Interesul lor a fost asupra partilor din inconstient asupra carora se poate actiona pentru a trata pacientii psihici. Metafizica inconstientului, valoarea lui pentru fiinta umana, nu a fost prima in atentia lor. Nici nu trebuiesc blamati pentru aceasta. S-a descris o teorie psihanalitica a creatiei spirituale care a folosit ceea ce gasisera in clinica, libidoul si sublimarea. Blaga schiteaza o critica pertinenta a acestei teorii.

"Exista o teorie psihanalitica despre < creatia spirituala>. Teoria aceasta e o parte esentiala a invataturii psihanalitice....Termenii, la care recurge psihanaliza intru deslusirea <mecanismului> creatiei spirituale, sunt aceia ai <libidoului sexual> si al < sublimarii>. "Psihanalistii prefac intaia manifestare a unui individ, apartinand unui anumit tip <vital-sufletesc>, in <motor> permanent al vietii spirituale a acestui individ.....este o incredibila confuzie intre <accident> si <substanta>....primele comportari infantile au cel mult semnificatia unor prime manifestari sau conturari a unui tip bio-psihologic....si nu prestigiul si eficienta unor <determinari decisive>, de care ar depinde insusi <tipul>, dupa cum cred psihanalistii. ....Despre ...fluviul zeului Libido, <atot-puternicul>, s-au pus in circulatie multe basme....Din nefericire insa, despre sistemul ascuns, cu transformatoarele lui, gratie carora se ajunge efectiv la o creatie spirituala, psihanaliza nu ne-a tradat niciodata nimic....spiritul isi ia energiile, de care are nevoie, de oriunde acestea ii stau la dispozitie....recunoastem psihanalizei meritul de a fi pus in lumina mecanismul refularii. Procesul psihic al refularii exista; si e unul din cele mai permanente ale vietii sufletesti....Adepti ai unei gandiri oarecum fixate, ei pun un accent exagerat pe cauzalismul mecanic al continuturilor refulate... refularea exista, dar afirmatia ca aceste continuturi refulate determina, ca un deus ex machina, forma si structura personalitatii, e un salt, la care psihanalistii se hotarasc fara un real suport....raportul dintre fapte e tocmai invers: forma si structura personalitatii psihice determina modul si natura refularilor, sau modul in care un individ isi solutioneaza de la caz la caz problema refularilor..." (Lucian Blaga, Op. cit.p.31-35).

As vrea sa va intreb, legat de afirmatiile lui Blaga, daca nu vi se pare putin cam fortata si cu un mare grad de risc, parerea ca libidoul nesatisfacut, deviant, este singura energie care i se ofera spiritului pentru a putea crea? Sa fie, oare, sexualitatea debordanta si mai mult sau mai putin satisfacuta, singurul impuls, singura sursa de putere ce i se ofera unui artist cand creeaza, unui om de stiinta genial, unui ganditor important? Sa ne intoarcem putin la mitul lui Oedip. Credeti, realmente, ca realizarea acestui mit a fost determinata de impulsurile inconstiente, ale eventualului creator/ creatori, de a-si ucide tatal pentru a putea avea copii cu propria mama? Credeti ca principalul mesaj al acestui mit este chiar acesta? Eu sunt de parerea celor care vad in mitul lui Oedip consfintirea marii reusite a omului, de a fi depasit pragul care-l tinea inca apropiat de lumea animala. Cum ne spune Blaga, omul are un destin creator, destin ce s-a declansat printr-o mutatie ontologica. Este foarte bine ca si in filosofie putem vorbi de o <mutatie> asa cum vorbim de <mutatie> in biologie. Poate ca aceasta mutatie ontologica a omului nu este determinata de o modificare a genelor, poate ca este numai o punere in valoare a unor functii genetice nefolosite pana atunci sau o simpla imbogatire a materialului genetic. Omul primitiv avea acelasi destin ca si al animalelor, de <a exista in lume>, si nimic mai mult. Arta oamenilor ce au trait in pesteri ne vine in ajutor ca sa intelegem aceasta. Peretii pesterilor, a diferitelor stanci, au pe ele desenate tot felul de animale si chiar oameni. Nu se prea gasesc zeitati, idoli, dar ramane o creatie artistica, un inceput de evadare din lumea existentei. Oamenii aceia care traiau, existau doar pentru a trai, pur si simplu au inceput sa simta nevoia de a crea, de a desena pe o piatra, de a crede intr-un transcendent care-i putea ajuta la vanatoare. A venit un moment in care omul si-a dat seama ca traieste altfel, ca traieste intr-o lume de mistere. Poate ca printre primele mistere pe care a simtit nevoia sa le cunoasca sunt cele legate de vanatoare, de reprezentarile unor animale, de o "forta" care-i ajuta sa vaneze. Toate acestea au devenit tot atatea semne inscrise pe piatra. Atunci omul a inceput sa devina creator, chiar daca nu-si dadea seama de asta. Cred ca putem doar aproxima cand a inceput omul sa devina om, sa simta ca traieste intr-o lume de mistere pe care va incerca sa le dezvaluie. Cand a inceput sa inteleaga ca "exista intru mister si pentru revelare". Omul exista inconstient in acest spatiu ideatic al misterelor si destinul lui a devenit creator, chiar daca nu-si da seama, dupa cum spuneam, pentru ca numai prin actul creatiei el putea sa incerce revelarea misterelor. Acest nou destin, pentru existenta omului, este mutatia lui ontologica.

Care este trairea lui Oedip? A aflat, prin pitia, blestemul zeiesc ce-l urmareste si a incercat sa se opuna lui. Cum? Creandu-si, singur, apararea de a-l indeplini. Pleaca de langa parintii sai, fara sa stie ca erau numai cei adoptivi, si ca plecarea il va apropia de realizarea implacabila a destinului. Destinul se implineste! Isi ucide tatal, fara sa stie ca e tatal sau, si raspunzand celor trei intrebari ale Sfinxului, devine si sotul mamei sale, cu care va avea copii. Apare in acest mit un mister pe care nici azi nu-l prea intelegem. Oedip spune adevarat ca omul este mai puternic decat zeii, pentru ca Sfinxul va muri, si moare doar daca primeste un raspuns adevarat. Numai ca acest raspuns, care determina moartea Sfinxului, duce chiar la implinirea blestemului. Sfinxul moare razand (in varianta Enescu). Care este adevarul? Este realmente omul mai puternic decat zeii? Pare ca nu. Dar, la moartea lui, Oedip striga: <I-am invins pe zei! Vointa mea n-a fost nicicand in faptele mele>. Sa-l credem pe Oedip, care nicicand nu a vrut sa-si omoare tatal si sa aiba urmasi cu mama sa. Omul, prin mutatia sa ontologica, prin castigarea destinului sau creator, a devenit un pericol pentru zei, cum ne spune Blaga. El poate revela misterele, omul este foarte puternic si ar vrea sa devina chiar creator de mistere, egal al zeilor, al lui Dumnezeu. Picasso se credea Dumnezeu, este adevarat ca prin plasmuirile sale, prin arta sa, a creat o lume mirifica. Orice creator, orice artist, are senzatia ca plasmuieste o lume cu mainile si cu capul sau. Poate ca si cei ce au creat bomba atomica au avut senzatia ca sunt aproape dumnezei. Poate ca si un sfant, un pustnic, descoperindu-l pe Dumnezeu inauntrul sufletului sau, a putut avea senzatia ca devine una cu El. Numai ca zeii s-au aparat de asa ceva, au introdus in noi formele apriori ale sensibilitatii, categoriile si arhetipurile. Toate acestea sunt tot atatea posibilitati de cenzura. Blaga o numeste cenzura transcendenta pentru a sublinia faptul ca este impusa noua din alta lume, din lumea Marelui Anonim. Acest Mare Anonim este un fel de lume a Ideilor, poate mai bine o lume inteligibila care, cu toate ca o avem in noi este perena. Sunt notiunile, categoriile, si arhetipurile lumii inteligibile, este Dumnezeu, pe care-l avem in noi.

Blaga considera inconstientul celalalt taram. " Mutatia existentiala, odata declarata in om, acesta a promovat pe o linie irevocabila, unde toate incercarile sale ar putea face concurenta Marelui Anonim, daca ele n-ar fi stavilite de permanente frane < de dincolo>. Acestea sunt coordonatele si termenii destinului creator si ale sanselor umane: <existenta intru mister si revelare>, <franele transcendente>. L. Blaga, Op.cit.p.491.

Suntem intr-un moment in care putem spune ca se intalnesc transcendentul cu transcendentalul kantian din noi. Se pare ca pentru Blaga misterele sunt domeniul transcendent cu toate ca "misterul" este ceea ce omul nu intelege din lumea asta, din ce ne inconjoara, din ceea ce traim. Omul are in el ceva ce nu stie ce este. N-ar putea sa fie altceva? Cine ne garanteaza ca lumea noastra nu se intrepatrunde cu alte lumi? Asa gandea si Heraclit ca lumea noastra este plina de fiinte pe care nu le vedem. Nu coborau zeii pe pamant si se amestecau in viata oamenilor? Grecii stiau ca fiecare om are un Daimon al sau, dar numai Socrate a stiut cum sa se foloseasca de aceasta prezenta. Noi, unii, il simtim pe Dumnezeu in noi. Omul este un purtator de Dumnezeu, dar cati dintre noi stiu asta, cati pot recunoaste ca asa ceva este posibil?

Din toate aceste motive, cred ca nu este gresit sa spunem ca misterul, fiind ceva ce ne depaseste intelegerea, ar putea avea in el ceva din lumea de dincolo, din transcendent. Nu putem dovedi aceasta, dar mai greu mi se pare sa invalidam o astfel de afirmatie. Mai mult, daca inconstientul este celalalt taram, asa cum spune Blaga, are in el transcendent. Sa fie vorba de categoriile inconstientului? Poate numai o parte din ele?

Ce grea intrebare? Noi putem banui existenta categoriilor inconstientului, putem chiar sa fim siguri de existenta lor, dar, din pacate, nu putem dovedi nimic. Nu putem raspunde siguri pe noi ce se intampla in domeniul categoriilor inconstientului, pe care doar le-am presupus. Cunoasterea noastra a inconstientului este indirecta, inconstientul este, pentru noi, ceea ce-i spune numele, un necunoscut, un mister.

Daca Dumnezeu este in noi, este adevarat ca si transcendentul este in noi. Pentru Blaga, transcendentul poate veni in noi, poate cobori in sufletul nostru, se poate uni cu el in inconstientul nostru. El spunea ca noi, rasaritenii, spre deosebire de apuseni, pentru care transcendentul urca cu "flecha" catedralelor, noi avem sentimentul unui transcendent care coboara, care vine in noi, asa cum coboara razele de lumina in biserica Sfanta Sofia de la Constantinopole prin circularul ferestrelor din bolta.

Am sa va intreb din nou. Credeti ca cel/cei ce au creat mitul lui Oedip, ca mitul lui Oedip, asa cum el s-a nascut, este numai simpla pornire sexuala refulata in inconstient, o transpunere prin sublimare, a dorintei baiatului de a se culca cu mama lui, motiv pentru care trebuia sa-l indeparteze pe tata? Nu credeti, mai degraba, ca aceasta pornire inconstienta, daca a fost posibila (si de ce nu, pentru ca umanitatea poarta in ea tot ce este mai frumos si tot ce este mai oribil) i-a condus pe creatorii mitului la alegerea acestui oribil incest, pentru a crea un relief, o structura dramatica puternica ce se opune legitatii morale a epocii, in scopul de a comunica ceea ce era important: ca omul a capatat puteri nebanuite prin creativitatea sa, si cu vointa sa creativa a ajuns sa se poata masura cu zeii, chiar daca o face fara succes? Omul Oedip a actionat impotriva firii, dar a trait frumos. In viata lui s-a opus constant la ceea ce pana la urma a facut, de aceea vointa lui n-a fost nicicand in faptele sale, el a vrut altceva decat a infaptuit. Poate ar mai fi ceva de spus si datorez aceasta unui prieten mai tanar care era de aceeasi parere cu mine, ca mitul lui Oedip poate fi ceva mai mult decat s-a spus pana acum, daca incercam sa schimbam putin intamplarea.

Puterea omului poate sta si numai in trairea destinului sau cat mai frumos posibil. Daca Laios nu si-ar fi aruncat copilul pentru a indeplini destinul, pe Oedip, chiar in conditia indeplinirii implacabile a acestui destin ar fi putut sa se bucure de trairea copilariei si tineretii langa el, langa copilul lor. Asa, ei au trait trauma puericidului. In acest caz, mitul ar putea fi un comandament social ce interzice uciderea de copii, de altfel este si asa ceva, sau un simplu indemn de a trai demn viata, chiar daca-ti este harazit un destin tragic.

Aici este foarte mult adevar. In aceasta situatie limita, el poate sa apara fortat. In fond, toti stim ca lumea aceasta se va sfarsi odata, nu stie nimeni cand. Poate maine, poimaine. Cei ce traiesc in California stiu ca odata un cutremur va rupe aceasta parte de pamant si putini vor scapa. Cu toate acestea, noi continuam sa traim, sa facem copii, sa fim, daca se poate, fericiti, iar californienilor pare ca nu le pasa prea mult de ce se va intampla cu ei, ei sunt fericiti ca traiesc intr-o frumoasa parte a Terrei. Titanicul se scufunda implinind un destin ingrozitor, dar unii cantau la instrumentele lor pentru cei ce, ca si ei, nu se mai puteau salva de la moarte. Totdeauna i-am admirat, tocmai pentru ca eu nu am putut sa ma rup de grija viitorului, pe cei ce stiu sa traiasca si clipa, care stiu sa se bucure de ce au, de ce le pune viata la dispozitie.

Noi putem invinge timpul, mai bine zis timpurile nefavorabile, pentru ca timpul nu-l poate invinge nimeni. Am trait, impreuna cu sotia mea si cu fata noastra, anii de groaza ai comunismului lui Ceausescu. Poate ca cel mai mult ne chinuia pervertirea sufletului copiilor in aceasta epoca de glorie. Ei traiau o viata dubla a scolii, in care trebuiau sa fie obedienti unor idei false si viata din casa, in care sarbatoream Craciunul cu colinde si Pastele cu oua rosii. Veneau in casa noastra prieteni cu care aveam interminabile discutii literare sau filosofice. Parca nu traiam in epoca in care eram obligati sa vietuim. De aceea, am iesit din aceasta epoca mult mai pregatiti pentru ce a venit decat altii. Sigur ca alte boli pasc societatea noastra ce tinde spre libertate, boli ce readuc minciuna si impun o mare deficienta de comunicare, dar nimeni nu le mai impune copiilor nostri uratul si falsitatea ca lege. Acum putem alege frumosul sau uratul, falsitatea sau curatenia.

Omul e mai puternic decat zeii daca vrea, si poate sa fie creativ chiar supus celor mai groaznice situatii. Nu trebuie sa inlocuim explicatia psihanalitica a mitului lui Oedip, numai ca acest mit ne poate comunica si altceva mult mai frumos, mai maret, asa cum a gandit si Enescu. Am vrea, deci, sa aratam ca poate exista si altceva, profund inscris in inconstientul nostru care poate explica altfel un comportament, chiar daca viata noastra este puternic dominata de instinctul sexual si de placere. Instinctele nu sunt singura explicatie posibila. Nu cred ca prezenta unui instinct atotputernic ne poate dezvalui tot adevarul despre inconstient. Omul poate, are puterea de a invinge orice piedica, chiar un destin dominator, un destin teribil. Pentru vechii greci, aceasta forta era vointa ce conduce gandirea constienta. Pana la urma cred ca aveau dreptate. Inconstientul in varianta Jung- Blaga, ne poate ajuta, numai ca tot constienta este partea specific umana si ea domina ca importanta constiinta, chiar daca nivelurile de inconstient sunt cantitativ mai importante. Noi, oamenii, suntem vointa constienta. Sentimentele noastre pot fi dominate de inconstient, sunt chiar conduse inconstient. Numai ca totdeauna exista si o componenta constienta, care are valoarea ei in orice sentiment si aplicarea vointei noastre nu inseamna de fiecare data lupta cu un instinct, nu duce obligatoriu numai la complexe sexuale, ci la victoria a ceea ce gandim, a ceea ce voim.

Am sa incerc sa mai dau un exemplu literar. Scrierile marilor creatori, fie ei chiar anonimi, au fost un izvor nesecat pentru stiinta. Biblia, Vedele, epopeea lui Ghilgames sunt tot atatea monumente ale culturii universale. Sa nu uitam ca a 4-a carte din Republica lui Platon a putut sa-l inspire pe Freud in gandirea psihanalitica asa cum romanele lui Dostoievki au deschis drumul cercetarilor de psihologie. Am sa ma opresc la Dmitri Merejkowsky, personalitate a criticii literare. Discutand despre Turgheniev, Merejkowsky dezvaluie aspectul particular al iubirii la acest autor pus in umbra de colosii Tolstoi si Dostoievski. Pentru Turgheniev, iubirea este eterata, are un aspect virginal, parca n-ar exista carne, muschi, vene, oase. Pentru Turgheniev, iubirea nu este violenta, urlete, nastere, extaz carnal. Totul se petrece intr-un registru care nu i-ar fi folosit lui Freud. " ..nu este vorba de o castrare, din contra, este o afirmare arzatoare a sexului, o puritate arzatoare, o virginitate indragostita,...Femeile si fetele lui Turgheniev sunt niste icoane printre figurile omenesti, printre cei ce traiesc...Toate femeile si fetele lui Turgheniev aud chemarea lui Vasili, dar nu este Vasili, ci altcineva....Vasili este Christ in persoana." (Dmitri Merejkovsky, Compagnons Eterneles, Ed. Bossard, Paris, 1922, p.296/300).

Nu stiu daca sublimarea instinctului sexual poate explica totul. Nu cred ca poate fi la baza a tot ce se intampla in creativitatea umana. A accepta aceasta, asa cum a facut-o Freud si continuatorii lui, este cu siguranta un punct de vedere prea unilateral si cam fortat. Sa nu uitam ca Freud a folosit, in teoria lui, date experimentale dupa cate un singur experiment, chiar autoexperiente - cum a fost cazul cu cocaina sau cu propriile sale experiente sexuale - generalizand putin cam repede. Este, desigur, o metoda folosita de cercetatori si care poate da rezultate bune, dar deschide si posibilitatea unor mari greseli. Iubirea este si altceva, are drept si la altceva, chiar daca nu se afla in prezenta unor personaje castrate. In acelasi fel inconstientul nostru poate fi populat si cu simtaminte ce se apropie de spirit nu numai cu fantasme sado-masochiste. De altfel, cred ca noi putem, daca vrem si cu mare efort, sa traducem, sa convertim, sa schimbam pornirile noastre sexuale care ne domina, mai ales la o anumita varsta, care ne populeaza visele sau chiar ne face sa visam cu ochii deschisi, sa le convertim in creatii artistice, literare, muzicale, in creatii, cu alte cuvinte sa le sublimam. Cine n-a fost poet cand a fost indragostit? Cine nu fredoneaza sau nu-si aduce aminte cu placere de o bucata muzicala legata de o intalnire amoroasa, de o iubire? Eminescu, Baudelaire, Blaga, au scris capodopere cand au iubit, Picasso, Dali, Wagner, au fost stimulati de marile lor iubiri. Cred ca fiecare dintre noi a facut ceva frumos cand a iubit, ceva de care-si aminteste totdeauna cu placere.

Permiteti-mi sa fac o noua digresiune care s-ar putea dovedi utila. Kant, in Intemeierea metafizicii moravurilor vorbeste de fericire, de placere , ca motor a ceea ce ravneste omul, ca pornire a inclinatiilor, a vointei lui. Se stie ca Immanuel Kant refuza epicureismul, eudemonismul. Pentru Kant exista o placere inferioara care tine de lumea simturilor si o placere superioara in care ratiunea este facultatea de a ravni. Pentru el "..creaturile fara ratiune nu simt decat impulsuri sensibile" (Immanuel Kant, Intemeierea metafizicii moravurilor si Critica ratiunii practice, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1972, p. 79). El prefera sa se ocupe de cautarea fericirii si a placerii prin ratiune. Freud realizeaza, totusi, chiar daca nu suntem de acord cu el intru totul, o interesanta sinteza, aratandu-ne cam cum arata impulsurile agresiunii si ale sexualitatii la om, fiinta rationala. Cum se pot masca si transforma aceste instincte in domeniul ratiunii. Neacceptandu-l pe Freud in totalitate, nu putem sa nu-i acceptam reusita revolutiei lui.

Sa ne reintoarcem la Kant. Este adevarat ca lumea inteligibila este diferita de lumea Ideilor. Pentru Platon, lumea Ideilor este transcendeta, il depaseste pe sarmanul om, pe cand lumea inteligibila este pentru Kant in noi, in om, chiar daca-l depaseste pe omul individual, pe ins. Este un fel de transcendenta umana, este transcendentalul. Ceea ce este valabil pentru toti oamenii depaseste insul, individul. Immanuel Kant este in cautarea unor structuri imuabile, unor "schelete" ale gandirii. Pe el nu-l intereseaza, ca pe Platon, Ideile cu continutul lor. De aceea, lumea inteligibila este altceva decat lumea ideilor. Acolo sunt numai formele apriori, spatiul, timpul, si categoriile intelegerii noastre. Aceste forme apriori capata un continut din lumea simturilor, facand posibile judecatile sintetice a priori cu care cunoastem lumea.

Ce este remarcabil pentru aceasta lume inteligibila este faptul ca noi nu suntem constienti de ea, noi avem spatiul, timpul, si categoriile intelegerii, fara sa simtim ca le avem si fara sa stim de unde le avem. Este la fel cu gravitatia, cu revolutia pamantului. Ele sunt, dar nu le simtim. Kant nici nu pare interesat de originea formelor ca si a categoriilor, doar le avem si cu ele putem intelege si cunoaste natura, realitatea inconjuratoare. De la Kant pana la noi s-au adunat date care ne fac sa acceptam faptul ca spatiul, timpul si categoriile cu care intelegem lumea s-ar forma prin experienta, prin invatare. Este totusi greu sa putem dovedi ca totul vine numai prin invatare, ceva avem si inainte de a putea invata, un apriori care face posibila invatarea. Aceasta relanseaza punctul de vedere a lui Kant, pentru ca noi avem un apriori care ne ajuta sa cunoastem, sa ne maturizam, sa devenim oameni. Lucian Blaga vine sa arate ca inconstientul nostru contine forme a priori, contine o structura spatiala, temporala, categorii ale inconstientului, categorii stilistice care, si ele, ajuta la modelarea notiunilor noastre, pe care le folosim mai mult sau mai putin constient, despre spatiu, timp, si categorii.

Kant, in Metafizica moravurilor, face o paralela de remarcat intre ratiunea pura si cea practica "..vointei mele afectate de ravniri sensibile i se mai adauga si Ideea aceleiasi vointe pure practice....,dar apartinand lumii inteligibile .....; aproape la fel cum intuitiilor lumii sensibile li se adauga concepte ale intelectului, care prin ele insele nu inseamna decat forma legica in genere si care fac astfel posibile judecati sintetice a priori, pe care se intemeiaza orice cunoastere a naturii." (Immanuel Kant, Op. cit, p 73). Pentru a avea acces la fericire, la placere, la bine, la libertate, avem nevoie de domeniul lumii inteligibile care ne ofera un imperativ categoric. Noi apartinem, ca fenomen, lumii sensibile, iar ca ratiune celei inteligibile. Cu toate ca in noi aceste doua lumi se unesc, suntem fiinte determinate de legile naturii, deci lipsite de libertate, dar libere prin vointa noastra. Este o deosebire ce ar separa fiintele fara ratiune, animalele, ce sunt determinate de legile naturale, de instincte, de fiintele rationale, care pot fi libere prin vointa. Aceasta inseamna ca omul poate fi privit din doua puncte de vedere; ca apartinand instinctelor, fiind dominat de ele, dar liber de aceasta determinare prin vointa lui, prin faptul ca este om si nu animal. Este adevarat ca, la randul ei, vointa omului de a fi liber, fericit, de a avea placere de viata, de a se inscrie in actiuni bune, este si ea dependenta, dominata de categoriile inconstientului, ale constientei, arhetipuri, de lumea inteligibila. Aceste notiuni si categorii ne determina ca fiinte rationale, dar ne fac liberi ca vointa individuala.

As vrea sa mergem un pic mai in profunzime. Conform celor spuse de Kant notiunile si categoriile apriori sunt numai o schema, o structura care se umple cu date oferite de sensibilitatea noastra. Chiar si notiunile propuse de Blaga sunt la fel, o structura care prin personanta aduce modificari in formele si in categoriile intelegerii noastre. Noi stim ca avem unele notiuni, Jean Piaget a aratat chiar experimental, care intra in functie o data cu maturizarea sistemului nervos. Notiunile matematice, ca si alte notiuni abstracte, nu se formeaza in mintea noastra decat la o anumita varsta. Notiunile de adevar, de frumos, de bine, le avem foarte devreme si se dezvolta paralel cu instinctele de aparare, de agresiune, ca si cu primele semne ale instinctului sexual. Sa ne aducem aminte de copiii lupi gasiti in India, care aveau dezvoltate numai instinctele de agresiune, de aparare, de foame. Cu toate eforturile pe care le-au facut cei ce-i ingrijeau nu au reusit sa le puna in activitate nici vorbirea, nici vreo notiune comunicabila prin semne sau prin sentimente. Inainte de a muri, au schitat, totusi, un zambet uman, o schita a unor notiuni de placere, de bine. Caile neuronale pe care acesti copii le aveau, schita unor notiuni pe care le aveau, nu au mai putut sa intre in functie dupa ce au fost inchise definitiv prin lipsa unor stimuli corespunzatori in perioada primei copilarii. S-ar parea ca noi avem niste notiuni de bine, de frumos, de adevar, cam cum vedea Platon lumea sa a ideilor. Numai ca aceste notiuni nu se afla intr-o lume transcendenta a Ideilor, ci ele se afla in noi, le avem in lumea inteligibila, le avem ca un apriori al fiintei noastre. Ele sunt foarte aproape de modul in care vedea Jung arhetipurile. Nu stiu daca astfel de notiuni, de Idei, nu sunt inglobate de arhetipuri.

As vrea sa pot fi un pic mai explicit, sa pot fi inteles, sa pot spune ce vreau cat mai simplu.

Animalul om are instincte mostenite, ca orice animal; mai are, tot ca orice animal, niste notiuni si niste categorii mostenite, ca un fel de schita, de schela, care devine constructie in timpul vietii. Acest animal a reusit, nu se stie cum, sa posede si gandire, ratiune. Datorita ratiunii, bagajul pe care-l mosteneste fiece om este mai bogat, a devenit mai bogat. Am inceput sa avem categorii mai elaborate si, pe langa formele apriori ale sensibilitatii, spatiu si timp, avem, de la nastere, schita unor notiuni abstracte. Frumosul, iubirea, binele, adevarul, se numara printre ele, impreuna cu arhetipul absolutului, al tatalui, al apei, al apei vii, si multe altele. Tot ce avem ca apartinand speciei om, ar putea apartine oricaror fiinte rationale. Asa cum gandea Immanuel Kant, este un apriori pentru fiecare fiinta individuala, pentru fiecare din noi, un apriori cu care ne nastem, cu care crestem, pe care construim fiinta noastra ca indivizi, un apriori care ne fixeaza ca indivizi in specia unor animale rationale.

Intreg acest apriori este pentru noi inconstient si pentru omul adult se poate constientiza la o comanda a vointei, deci a ratiunii constiente. Instinctele sunt o prezenta in orice activitate pe care o intreprindem. Mancam zilnic, ne imbracam, ne adapostim de ploi si de viscol, iubim si avem relatii sexuale. Instinctele sunt caracteristica animalitatii, de aceea sunt prezente si la noi la tot pasul, numai ca noi avem ratiune. Rationalitatea, chiar cand este foarte dezvoltata, nu este o caracteristica obligatoriu dominanta la toti oamenii, dar nu se poate exclude aceasta posibilitate.

Am spus ca noi, ca oameni, avem un inconstient populat cu notiuni si categorii bogat structurate. Ele sunt un apriori. Daca o lege morala poate exista astfel incat ceea ce vrem la un moment dat, ceea ce vrem sa indeplinim, sa poata fi oricand un principiu al unei legi universale, aceasta nu poate depinde decat de lumea inteligibila, de ce avem noi apriori. Acest apriori inconstient, imbogatit de fiecare din noi, este matricea noastra stilistica, impreuna cu arhetipurile.

Pentru omul antic, valorile fizice, ale sufletului, ca si cele spirituale, erau impreuna si semanau. Omul frumos trupeste avea si un interior frumos. Pe asta se bazeaza cunoscutul roman al lui Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray. Socrate era urat la fata, dar frumos la trup; in tinerete luptase cu sabia in mana pentru Atena. Platon in Lysis, ne propune si el o astfel de apropiere pana la contopire intre frumusetea trupului si cea a spiritului

Ce inseamna o performanta sportiva, in lumea noastra de azi? Ce este sportul? O mostenire antica. Educatia fizica si sportul ne cizeleaza, atunci cand nu se exagereaza, ne modeleaza, pornirile noastre instinctive de agresivitate, le sublimeaza in dorinta de a castiga o competitie, de a fi victorios. Este o actiune cu care ocazie se pot stimula si unele arhetipuri care sustin valorile morale de care este atata nevoie in orice competitie sportiva daca nu le vrem transformate intr-un macel. Astfel de actiuni de sublimare a instinctelor se pot realiza in oricare domeniu al activitatii umane, numai ca este nevoie de o sustinere constanta a arhetipurilor din eumeros. Altfel, orice competitie economica se va transforma in jaf, orice armata va fi o banda de derbedei, iar oamenii de stiinta vor avea grija cum sa-si dea unul in cap celuilalt.

Este ceea ce Jung numeste "conjunctio oppositorum", cand doi poli, aparent opusi, fara sa se excluda, vor colabora, se vor inscrie in acelasi Univers de discurs. Asa cum avem nevoie de apa si de foc ca sa fierbem apa, asa se petrece si cu raul si cu binele. O actiune poate fi buna pentru mine si rea pentru vecinul meu. Actiunea in sine nu este nici buna, nici rea. Ea are un Univers de discurs al actiunii, pe cand aprecierile valorice sunt alt Univers de discurs. Binele si raul sunt relative la mine, sau la vecin, dar fac parte din Universul de discurs al aprecierilor valorice. Cand este vorba de om, de personalitatea, de vointa lui, relativitatea este regula, o relativitate in campul unei actiuni si in campul unor aprecieri valorice ce se pot intersecta. Sa nu mai spunem ca fiecare om are contradictiile lui, nehotararile lui, acestea putand influenta orice actiune. Nu putem colora personalitatea unui om, fie el un om de exceptie, numai in culori vii, luminoase. Avem nevoie si de umbre, de clar-obscur. Fiecare din noi are mai mult sau mai putina umbra.

Imbratisarea contrariilor, buna lor vecinatate, ar trebui sa fie regula in domeniul psihicului, mai ales a spiritualitatii, asa cum se manifesta, de altfel, in toate zilele si in tot ce face omul. Daca transpunem complementaritatea din fizica in domeniul psihic, ar trebui sa insemne o imposibilitate de a avea date sigure despre un individ, despre un individual, numai despre o "populatie" de indivizi. Individualitatea ramane de neinteles in adancul ei, dar stim ca avem forme apriori ale sensibilitatii, categorii ale cunoasterii, categorii stilistice, instincte- umbra, arhetipuri- eumeros. Un alt aspect al complementaritatii psihismului este chiar cenzura transcendenta.

Aceleasi structuri, aceleasi continuturi, cu care putem sti ce este in lumea inconjuratoare, aceleasi ne si limiteaza aceasta cunoastere. Este chiar tema observatorului care influenteaza desfasurarea experimentului in fizica. Lumina pe care suntem obligati s-o trimitem pentru a vedea ce se intampla in atom va goni electronii de pe orbita. Lumina cu care vrem sa vedem modifica atomul. De aceea nu putem vedea nimic, putem sti ce se intampla cu atomii pentru ca putem masura nivelul energetic al unei "populatii" de atomi, modificarea prin masurare fiind neinsemnata. De aceea i-a fost greu lui Jung sa gaseasca arhetipurile care se aflau in mintea pacientilor lui. A inteles, insa, gasind un anumit fel de invariante psihice, ca poate face un artificiu si sa caute arhetipurile in miturile umanitatii. Noi avem in mintea noastra fara sa stim ca le avem si de unde le avem, o serie de invariante ce apar ca niste simboluri dintr-o poveste. Zanele poarta gandurile noastre bune si ne ajuta sa luptam impotriva magiei raului, zmeii desfasoara instinctele, la fel , Zmeul Zmeilor, Gheonoaia. Fat frumos si Ileana Cosanzeana sunt sperantele noastre de ceea ce este frumos, bun, de iubire. Calul care mananca jaratec il duce pe Fat Frumos pe aripile gandului. Apa vie, picurata de o pasare in gura lui Fat Frumos cand lupta cu Zmeul zmeilor, ii reda acestuia fortele pierdute, ii reda puterile, ca sa poata lupta pana va invinge. Pinocchio are nevoie de un greier care este un fel de daimon personal. Cate alte posibile simboluri nu gasim in povesti? Poate ca ar fi bine sa ne gandim, atunci cand vom cauta arhetipuri, asa cum spune chiar Jung, mai mult la simboluri. Numele, cuvantul, este si el o limitare din acest punct de vedere, chiar daca altfel este o imensa deschidere. Simbolul, poate chiar gandul, este mai cuprinzator, mai adevarat, daca prin adevar intelegem aici adevarul arhetipului, decat cuvantul. Mercurius, piatra filosofala, iarba vietii, apa vie, se pot inscrie in acelasi arhetip, chiar daca le spunem altfel.

Sa revenim. Blaga nu vorbeste nicaieri de lumea inteligibila, nici de lumea Ideilor, numai ca Matricea Stilistica este o structura a inconstientului pe care partial o avem apriori, partial o imbogatim prin experienta, iar caracteristica umanitatii, motivatia existentei omului, este necesitatea, deci un imperativ categoric, de a fi creator, de a fi constient de trairea intr-o lume de mistere pe care vrea sa le releveze, sa le dezvaluie prin actul de creatie.

Ratiunea poate fi o caracteristica a omului pentru ca nu poti fi creator fara a gandi, fara a fi rational. Dar nu numai. Prin ratiune, noi putem aduce si ceea ce nu este de dorit, adica putem avea o ratiune care sa fie in sprijinul raului, a ceea ce este urat, a falsitatii, a murdariei. Aici este foarte importanta participarea inconstientului, a domeniului intelegerii noastre. Pentru a intelege lumea, noi folosim mai mult formele apriori pe care le avem, matricea noastra stilistica, si mai putin gandirea ca ratiune. Noi gandim foarte bine, atunci cand intelegem lumea, numai cu ajutorul bagajului matricei stilistice si a arhetipurilor. Daca voim ceva, daca vrem a actiona, atunci intra in joc ratiunea. Kant a facut o foarte buna delimitare intre intelegere si ratiune (Verstand si Vernuft). Va cer permisiunea sa mai semnalez distinctia facuta de K. Jaspers, intre intelegere si explicatie (Erklrung). Intelegerea folosind matricea stilistica nu are cum sa ne minta, sa minta. Ea ne arata totdeauna in fata adevarul raportat la notiunile si la categoriile matricei stilistice, arhetipurilor. Ratiunea, vointa noastra, prin ea suntem liberi, ea ne ajuta sa putem realiza cele mai mari minuni si cele mai oribile actiuni. Ea ne ajuta sa aducem la indeplinire ce e frumos, bun, curat, incantator, ca si raul, uratul, falsul. Marile experimente sociale, o tragedie a umanitatii, au fost posibile datorita folosirii deformate a ratiunii. De ce deformate? In fond, frumos si bun este ce-mi place mie. Tocmai aceasta este deformarea folosita uzual de ratiune, pentru ca frumos si bine ar trebui sa corespunda unor arhetipuri si nu bunului nostru plac condus de vointa.

Am vazut ca pe langa matricea noastra stilistica avem categoriile intelegerii si unele notiuni abstracte foarte generale. Adevarul, frumosul, binele. Aceste notiuni ne domina din frageda pruncie si nu putem scapa de sub tutela lor. Ele corespund speciei, sunt sub o lege universala care poate deveni, pentru noi, o simpla alegere volitiva, rationala. Chiar ceea ce este frumos poate diferi de la un continent la altul, la fel ce este adevarat, sau ce este bun, aceste notiuni le avem toti si sunt filtrate de matricea stilistica, ele sunt pline cu un continut ce poate fi regional, dar se comporta ca si cand ar fi universal. Fiecare din noi voim ceva, dorim ceva, avem placere de ceva, numai ca matricea stilistica si arhetipurile sunt determinarea sub care stam si nu avem cum scapa de ele. Este ceva ce nu stim, dar simtim. Simtim conflictul care se poate declansa intre ceea ce voim, intre libertatea noastra rationala, si determinarea inconstienta.

Noi stim ca exista mai multe etaje ale memoriei. Un nivel superficial al memoriei imediate unde perceptiile noi sunt stocate pentru perioade relativ scurte de timp. Aici toate perceptiile, si cele subliminale, sunt stocate, se pare, de-a valma, fara niste reguli de urmat. Probabil ca sunt stocate in raport cu venirea lor. Acest nivel are un mare volum in care se pot inregistra foarte multe informatii, dar in care nu se pot pastra prea mult timp. Cand nivelul memoriei superficiale este plin, apare oboseala. Urmeaza mai multe nivele din ce in ce mai profunde, in care aceste informatii incep sa fie ordonate. Ordonarea trebuie sa se realizeze dupa principiul unei economii de spatiu si pentru a asigura viteza maxima in gasirea unei informatii stocate. De altfel, probabil ca de aceea este nevoie de mai multe nivele de memorie. In acest fel, informatiile din aceeasi familie pot fi memorate grupat in jurul unor notiuni, spre exemplu. Gasirea unei informatii mai vechi se poate face cu mare rapiditate.

Nivelele de memorie sunt asemanatoare cu straturile foilor de ceapa, aceste nivele diferite de memorie comunica unele cu altele dar au, fiecare, si o relativa independenta ceea ce poate sa asigure pastrarea unui volum foarte mare de informatii in fiecare etaj. Sa nu uitam ca tinem minte si perceptiile de care nu suntem constienti. Creierul nostru a fost construit pentru a putea stoca cat mai multe informatii si cu posibilitatea de a ajunge repede la ele. Probabil o necesitate pe care inca n-o intelegem, dar in acest fel viteza de comunicare intre nivele, intre mai multe nivele, poate fi foarte mare, iar volumul de stocare creste enorm. Deocamdata voi spune ca aceasta cautare se face atat in profunzime, intre nivele, cat si pe acelasi nivel, scurtandu-se drumul pentru ca se cauta totdeauna intr-o familie de notiuni, nu se controleaza toate depozitele, ci se cauta dupa o anumita inrudire, dupa culoare, dupa sunet, dupa forma, dupa cuvant. Acest drum de depozitare-cautare are un aspect de arbore cu multe ramuri, un simplu aspect matematic de latice.

Se pare ca memoria noastra poate lucra cu mare viteza si cu siguranta, daca structura depozitarii ca si cea a cautarilor se face in felul unui tezaur lingvistic. Nu stiu daca mintea noastra tine minte numai verbalizand, eu cred ca nu. Animalele au o memorie mai mult imaginativa. Noi tinem minte imagini, dar si cuvinte, pasagii intregi dintr-o carte, poezii. Sa nu uitam ca Vedele se spuneau in versuri si ca generatii intregi le tineau minte in intregime. Chiar si muzica ajuta la tinerea de minte a versurilor. Iliada era recitata si cantata la fel ca povestirile minesingarilor din evul mediu. Se stie ca unii oameni au o memorie preponderent imaginativa si altii preponderent verbala. Cand stau sa-mi amintesc vreun cuvant, mai intai, imi vine in minte prima litera a cuvantului. De ce? Pentru ca mi-o imaginez desenata. Sistemul "notional" de memorare aduce in jurul cate unei notiuni, ca si in jurul unei litere, nenumarate substantive-obiecte, atribute-calitati, verbe-actiuni, cat si copule-legaturi, cuvinte, dar si imagini. Astfel, in jurul notiunii de casa se aduna toate casele pe care le-am vazut cu diversele lor forme, sau am auzit vorbindu-se de ele, toate culorile posibile ale unei case, ferestrele, usile, geamurile, tot ce poate fi intr-o casa, cat si toate sentimentele care m-au legat de cate o anumita casa, de anumite case. Ce complexa tinere de minte, dar ce simpla solutie de depozitare, si de gasire a unor date percepute candva!

Cred ca problemele noastre psihice, dereglarile psihice, conflictele psihice, apar datorita unor desincronizari, daca ma pot exprima astfel, in stocarea si in rechemarea acestor informatii. Poate ca aici am putea gasi cheia cunoasterii si a rezolvarii multor probleme psihice. Sa ma explic. In fiecare secunda noi inregistram perceptii prin care creierul nostru este legat de mediul exterior. Inregistrarea se face in nivelul cel mai superficial al memoriei. Cand aceasta memorie incepe sa fie plina cu informatii de tot felul ne simtim obositi si ni se face somn. Dormim. Se refac fortele noastre in somn? Nu cred ca aici este secretul somnului. In timpul somnului suntem oarecum rupti de lumea exterioara, perceptiile noastre sunt sarace si se reduc mai mult la interceptii, la informatiile care ne vin din interiorul corpului, de la organele noastre. Este momentul prielnic ca toate informatiile percepute in stare de veghe a zilei anterioare, a perioadei de imediata anterioara constienta, sa fie prelucrate si depozitate undeva mai profund. Este momentul ca sa putem elibera memoria noastra imediata de aceste informatii. Probabil ca numai atunci ne trezim odihniti si suntem gata sa incepem o noua zi plina de noi perceptii ce trebuiesc si ele memorate, depozitate. Cand se produce prelucrarea? In somnul cu unde rapide, in timpul viselor. Visarea. Uneori ne reamintim ce am visat- partial, probabil-, dar de cele mai multe ori, uitam totul, pentru ca este de fapt un fel de joc, de incercari de a potrivi perceptiile noi cu altele mai vechi pentru a le putea gasi "casuta" de depozitare, norul notional la care se potrivesc, ca si nivelul de memorie unde pot fi pastrate. S-ar putea ca aceste prelucrari de date sa se faca in mai multe etape si chiar sa se repete, pentru a fi mai sigura incadrarea lor, memorarea de lunga durata. De ce este importanta o buna, o corecta, incadrare a locurilor de memorat? Pentru simplul motiv ca mai usor gasesti ceea ce ai pus bine undeva, deci pentru o mai buna, mai rapida, utilizare a acestor informatii memorate.

Ce ne facem cu cei ce nu dorm? E foarte simplu. Nu este neaparat nevoie sa dormi ca sa se realizeze aceste prelucrari, aceste memorari. Este doar nevoie ca buna functionare a memorarii sa nu mai fie tulburata de constienta, sa nu mai perceapa nimic, sau aproape nimic. Cineva care se odihneste intr-un fotoliu, in liniste si ne gandind la nimic, poate visa cu ochii deschisi, nu la figurat, ci la propriu. In vis, prelucrarea informatiilor, depozitarea in memorie se pot realiza cu imagini si cu sunete, cu imagini si cuvinte, cuvintele putand fi scrise, vazute, sau auzite. In vise parca se produce o traducere a gandirii in imagini, gandim cu imagini. Psihanalistii folosesc aceste imagini de care ne aducem aminte pentru a descifra unele traume psihice, unele complexe. Jung cauta simbolurile arhetipurilor. Dar interpretarea viselor se face din antichitate si nu de putine ori acordam, ca si anticii, o valoare premonitorie cate unui vis. Cum este posibil? Nu stiu. Stiu insa ca in medicina homeopata folosim unele vise ce se repeta pentru a gasi remediul ce poate salva un om. In general, in medicina putem folosi informatiile date de vise, in medicina curenta, nu in psihiatrie. La un pacient cu insomnie, controlul terapeutic, daca remediul este cel ce va avea efect in timp, se face urmarind revenirea somnului, un somn cat mai normal, care sa asigure o buna prelucrare a ceea ce memoram.

Este important, pentru a intelege punctul de vedere pe care incerc sa-l comunic, sa ne imaginam cum se produce depunerea in memorie a perceptiilor noastre. Mai intai, trebuie sa se elibereze primul nivel, al memoriei imediate, de cantitatea de perceptii inmagazinate. O imagine sau un cuvant cheama din memoria profunda familia de imagini sau de cuvinte, de imagini si de cuvinte, care-i corespunde. Se controleaza aceasta asemanare si se trimite pachetul astfel format, din ce e nou impreuna cu ce e vechi, intr-un strat mai profund al memoriei, al memoriei care este, cum spuneam, ca foile de ceapa. Acolo se continua punerea in contact, spre a se controla asemanarea noului pachet cu date si mai vechi, mai profund pastrate in memorie. Se continua pana se vor rezolva toate perceptiile noi, si se depun datele cat mai profund posibil, cat mai bine asezate. Ce se intampla daca nu apare o congruenta, daca obiectul, sentimentul, cuvantul, cel nou, nu prea seamana cu cel din familia lui, cu cel care a fost chemat la suprafata? Aceasta neasemanare poate sa apara pe actiuni, pe sentimente, pe cele vazute sau auzite atunci cand se asociaza lor o valoare axiologica. Cand ceva poate sa fie adevarat, fals, bun, rau, frumos, urat. Daca ce am inregistrat nu seamana cu ceea ce este depus profund in memoria noastra, uneori cu simbolul arhetipal din memoria noastra profunda, memorarea se blocheaza intr-un nivel intermediar. Poate ramane acolo sau poate rabufni la suprafata. Nu stiu daca este o modalitate de refulare a unui sentiment, a unei actiuni, pare asa ceva, dar banuiesc ca se realizeaza din cauza unei asemanari defectuoase, a unei lipse de asemanare daca nu chiar a unei opozitii. Gandesc ceva de rau cu o directie precisa, pe un anumit Univers de discurs. Acest gand poate fi respins de o constructie anterior realizata intre acea situatie vizata, acel om, si un arhetip al gandurilor bune, al actiunii bune. Este mai greu sa-i doresti si rau si bine aceleiasi persoane, in aceeasi perioada. Aceasta neimpacare, neasemanare, cere noi prelucrari, motiv pentru care este retrimis in constienta voluntara. Astfel putem regandi o hotarare, un gand anterior. Eu imi pot modifica gandul schimband ce hotarasem sau sa-l intaresc, sa-i dau o mai mare intensitate. In acest caz poate inlocui pattern-ul anterior format. Asa cum se poate ca sa nu se rezolve prea repede, intensitatea celor doua sentimente contrare fiind aproximativ egala, nici una nu va putea lua locul celeilalte. Conflictul poate reveni de nenumarate ori in veghe sau in somn, atunci cand se incearca o noua rezolvare. Ne poate strica somnul, ne poate strica umorul. Omul devine trist si insomniac. De aici si pana la o reala suferinta psihica, la boala psihica, nu mai este decat un pas, chiar daca pot trece multi ani pana acolo. Important este ca fara o rezolvare a acestui conflict, probabil o rezolvare axiologica, si una care priveste intensitatea sentimentelor, nimic nu se rezolva. Este adevarat ca si un sentiment prea intens, dragoste, ura, un sentiment care nu-si gaseste usor un loc in inconstientul individului, poate din cauza intensitatii lui, poate pentru ca nu era obisnuit cu el, cu ceva nou, tulburator, poate avea acelasi efect. De aceea, sunt importante discutia cu un prieten, spovedania, psihanalizarea. Aici este domeniul psihanalizei, in orice caz al analizei psihice. Totdeauna este bine sa gasim un coltisor din psihicul nostru inconstient care sa gazduiasca un astfel de sentiment, sa incerce sa-l desfaca in bucati, sa-l vada mai de aproape, sa gaseasca posibile comparari partiale sau sa le indeparteze, daca este posibil, pe cele ce pot induce o trauma psihica.

Cand se folosesc substante chimice care modifica, blocheaza transmiterea, asa cum sunt unii neurotransmitatori, mediatori chimici ai transmiterii interneuronale, se poate opri circulatia informatiilor intre nivelele de memorie. Se poate ajunge la blocarea intalnirii unor informatii mai vechi cu unele noi asemanatoare. Aducerea aminte nu mai functioneaza bine. Se poate evita astfel un nou conflict ce poate traumatiza psihicul, deoarece conflictul axiologic este amanat, este temporizat.

Blocarea chimica a circulatiei libere a informatiilor intre diversele nivele de memorie poate fi utila la bolnavii psihotici, cu afectiuni grave (nevindecabile). Dar ceea ce este bun pentru putini nu este, de data aceasta, bun pentru cei multi care le folosesc deoarece sunt anxiosi, nedormiti, traumatizati de un conflict axiologic pe care-l amana chimic, dar care va reveni, cu mai mare forta la un moment dat, si nu va scapa de el pana nu-i va gasi o rezolvare, un loc de depozitare dupa o analiza prealabila. Analiza psihica, psihanaliza, cred ca sunt singurele metode de folosit in astfel de situatii. Se poate folosi si o autoanaliza, dar este bine sa fie asistata.

Psihanaliza freudiana a cunoscut o noua dezvoltare cu Lacan. Un foarte apreciat psihiatru, care, ca si Freud, ca si Jung, a stiut sa fie un fin observator al simptomelor pacientilor sai. Simptomele, in psihiatrie, sunt cuvintele. A cautat sa extraga adevarul acestei comunicari intre cel analizat si analist. Lacan sesizeaza ca ne aflam in fata inconstientului ca in fata altcuiva. Asa cum ne uitam in oglinda si descoperim multe necunoscute ale chipului nostru, tot astfel, omul care are un complex pe care-l ascunde, involuntar, cu grija, incepe sa-si dea seama ca se afla in fata altuia cu care ar vrea sa comunice. Analistul este cel care-l va ajuta, care va "verbaliza, va traduce in poveste" ceea ce omul are atat de bine ascuns in inconstient. Imaginarul pacientului trebuie sa capete existenta constienta prin cuvant. Indemanarea analistului este cu atat mai importanta cu cat "Inconstientul este acea parte a discursului concret...care lipseste din dispozitia subiectului..." El va trebui sa descopere ce lipseste din discursul pacientului pentru ca povestea sa fie intreaga, sa fie adevarata. "Problema este cea a raporturilor din interiorul subiectului intre cuvant si limbaj". Limbajul neexprimabil poate fi imaginatie, simbol, el trebuie sa ajunga la cuvant pentru a fi exprimat constient, chiar daca ajunge sub forma unor metafore sau unor metonimii. Analistul trebuie sa surprinda discursul celuilalt, trebuie sa faca inconstientul sa vorbeasca. "Travaliul visului se face prin condensari (Verdichtung), adica metafora cu metafora, si prin deplasari (Verschibung), adica metonimie dupa metonimie, intotdeauna partea "lipsa" din INTREG." (Dr. Adolfo Fernandez- Zoïla, Freud si psihanalizele, Humanitas, 1996, p. 340- 356) Este adevarat ca prin metafora incercam sa comunicam ceva pentru care nu gasim un alt fel mai direct de exprimare, desigur, atunci cand metafora nu este folosita poetic, iar metonimia, care este o forma curenta de exprimare si este folosita in cele mai comune ocazii, inlocuieste un cuvant prin altul pastrand ideea.

Pentru ca am avut dificultati de intelegere a metonimiei, ma simt obligat sa dau unele explicatii. Este vorba de inlocuirea unui cuvant cu un altul, intr-o expresie fara a-i schimba sensul, pastrand ideea. Cuvantul ce inlocuieste fiind intr-o relatie logica, de inteles, sau de o alta legatura stabilita prin intrebuintare. Astfel putem folosi: ce mana buna , pentru a vorbi de un pictor sau de un scriitor; un cocosel, un napoleon, pentru o moneda de aur; un Xerox, pentru un copiator; un pahar de Tohani, pentru acelas vin; un Goia sau un Patrascu, pentru un tablou. Multe alte exemple pot da pentru ca este o figura de stil foarte comuna, foarte des folosita in vorbirea curenta.

Lacan incearca sa ne spuna ca problemele psihicului pot fi intelese mai bine daca ne referim la limbaj, la limbajul interior ca si la cel exprimat. In aceasta situatie, Lacan, cu toate ca este declarat freudist, se apropie mai mult de Jung. Limbajul interior, imaginatia, simbolurile, sunt simptome gasite si de Jung. Continutul simbolic al inconstientului este o realitate pentru Lacan, o realitate este si adevarul acestor continuturi. Nu spune ce intelege prin adevar. Este vorba de adevarul pacientului X? de un adevar omenesc? sau, poate, de un adevar transcendent?

Un raspuns, la una din aceste intrebari, angajeaza diferit fiinta umana.

Blaga a vazut inconstientul structurat in sfere concentrice, eu prefer sa spun ca foile de ceapa, si a mai vazut formarea unei structuri in inconstient, o structura foarte complexa care are accente axiologice, orientari in spatiu si in timp, directii de evolutie. El a vazut o matrice stilistica, o caracteristica individuala a inconstientului, care este o structura de forme apriori si de categorii stilistice, un filtru al perceptiilor, si care se pot asocia cu continutul arhetipal inconstient. Impreuna, matricea stilistica si arhetipurile sunt o caracteristica ce poarta in ea memoria intregii umanitati, structura ce domina sensibilitatea noastra si poate influenta chiar constienta, vointa, gandirea. Cu instrumentele pe care le propune Blaga, se poate incerca un nou acces in inconstient. Se poate ajunge la o noua intelegere a inconstientului. Daca toate perceptiile sunt trecute prin acest filtru al subiectului inainte de a putea fi prelucrate si memorate, sunt trecute prin matricea stilistica si sunt comparate cu structurile arhetipurilor, ceea ce inseamna ca devin subiective, devin ale subiectului, trebuie sa recunoastem ca aceasta subiectivitate este o generalitate, daca nu chiar o universalitate. De aceea, transcendentul, care a coborat de la Marele Anonim (varianta Blaga), se intalneste, se uneste, este tot una, cu transcendentalul kantian, cu formele noastre cognitive, ca si cu cele stilistice (Blaga).

Am sa revin putin. Avem in fata mitul lui Oedip, axa a constructiei psihanalizei lui Freud, si creatia artistica. Credeti ca Van Gogh a pictat pentru ca era nebun? Sau ca splendorile pe care le-a creat l-au consumat fizic si psihic, in asa mare masura incat nu a mai rezistat, flacara creatiei l-a ars, l-a mistuit, si a terminat in nebunie? Eu ader la acest ultim punct de vedere, care este cel al lui Blaga. Creatia artistica poate fi devastatoare, cere jertfe. Orice creatie cere jertfe. Va aduceti aminte de Rubliov, filmul lui Tarkovski? De ce credeti ca filmul incepe cu episodul in care un mujic decoleaza cu un balon construit din piei de animale de pe turla unei biserici? Este exemplul sacrificiului pe care-l cere orice mare creatie. De ce ultimul lui film este chiar "Sacrificiul"? De ce moare Tarkovski asa de tanar? Sigur ca de o boala necrutatoare. Dar, de ce ajunge la ea?

De ce-si da foc batranul Dali? Pentru ca nu mai are cine sa-i alimenteze energia creatoare de care a dat dovada toata viata, Gala murise, si nu a fost vorba numai de o relatie sexuala, ci de o relatie de suflet, o relatie de o viata. .

In situatiile de mai sus, credeti ca am putea sa cautam si o explicatie legata de complexele sexuale? Poate. Dar ce pacat ar fi sa simplificam ceva atat de frumos. Nevoia omului de a avea alt om langa el, nevoia de a avea o femeie, un barbat, langa tine, nevoia sexuala ca o simfonie, ca o implinire. Trauma poate aparea, de data aceasta, cand ceva se rupe, cand ceea ce era complet se pierde. Nu spunea Platon ca Hermafroditul primordial a fost taiat in doua jumatati de zei pentru a-i lua puterea, omul devenise periculos pentru zei. Unirea intre sexe il poate face pe om invincibil si-i poate da o energie incalculabila. Omul singur este sortit pieirii. Sexualitatea este tot ce este mai frumos, si frumosul nu exclude placerea.

Exista un posibil pericol, asupra caruia as vrea sa atrag atentia, al blocarii personantei prin intoxicatie rationala, pericol ce se poate produce atunci cand impunem voluntar ceva ce este contrar matricei noastre stilistice, ceva ce nu corespunde arhetipurilor pe care le avem. In acest caz, personanta nu mai poate functiona bine, comunicarea dintre constient si inconstient este deficitara. Este situatia imbatranirii psihice, cand lipsa de activitate creativa nu mai solicita inconstientul si omul se lasa dominat de rigiditatea rationala. Este si cazul celor care din prea mare incredere in ratiune ajung sa se plafoneze, activitatea lor devine stereotipa, cam ca in personajele lui Ionescu, creativitatea lipseste, si mentalul duce la o imbatranire prematura.

Cat priveste mitul lui Oedip, v-am rugat mai sus sa-i dam voie sa fie si altceva, ceva mai mult, ceva ce atinge nu numai profunzimea instinctelor, ci si partile aerate ale spiritului. El este mitul puterii creatoare a omului ce iese victorios in lupta sa cu un destin implacabil. Victoria lui este libertatea vointei de actiune. Dupa cum am mai spus, Oedip i-a invins pe zei pentru ca nicicand vointa sa de a-si ucide tatal si de a avea copii cu propria mama nu a fost in faptele sale. Noi suntem legati de specie, de natiune, de grupul social, de altul, prin inconstientul nostru, prin matricea noastra stilistica, prin arhetipuri, dar suntem liberi prin gandirea noastra creatoare, prin vointa noastra, prin activitatea noastra constienta. Nu putem scapa de bagajul nostru inconstient, dar suntem oameni prin activitatea noastra constienta. Este adevarat ca activitatea constienta este influentata personant de inconstient. Este adevarat ca stilul nostru de a trai este impus de matricea noastra stilistica, ca arhetipurile ne jaloneaza viata, dar tot atat de adevarata este prezenta libertatii de actiune, de vointa, din trairea constienta.

Trairea noastra inconstienta, matricea noastra stilistica, arhetipurile, ne aduc un bagaj, care este prezent in noi orice am face. Inteligent este sa-l folosim, sa ne ajutam de prezenta lui. Orice lupta impotriva matricei noastre stilistice este pierzatoare si poate duce la boala, boala fizica sau psihica. Noi suntem oameni integri numai impreuna cu tot inconstientul nostru. De aceea, nu este bine sa-l neglijam, din contra, ar fi bine sa incercam sa ne apropiem de el, sa-l cunoastem atat cat putem, sa facem eforturi continue de al cunoaste si de a-l folosi, de a-i pune in valoare utilitatea pentru viata. Putem avea o incredere totala in el, nu ne va minti, nu poate minti pentru ca minciuna l-ar altera si el a fost astfel creat ca sa pastreze fiinta noastra. Asta nu inseamna ca trebuie sa uitam ca suntem oameni liberi prin vointa si prin ratiune. Dar, atentie: ratiunea poate fi inselatoare. Daca noi o invatam sa minta, sa se indeparteze de ceea ce este bine, frumos si drept, ea se poate transforma intr-o functie a minciunii si a raului pe care ni le intoarce chiar noua, intoarcere favorizata de inconstient care refuza sa accepte minciuna si o blocheaza undeva de unde razbate tot timpul in constienta noastra. De aceea, ne-au invatat inteleptii; sa nu mintim, sa nu furam, sa nu facem rau, caci gandul urat si faptele rele, ceea ce este urat si rau, ne sopteste arhetipul care corespunde faptelor bune si frumoase, se intorc de unde au plecat si devenim sclavii propriei noastre ratiuni prost folosite.

Revolutia spirituala pe care o aduce Iisus Christos, tocmai aici se aplica. Inteleptul se bucura de intoarcerea fiului risipitor, iar Iisus a venit la noi pentru a rascumpara pacatele noastre. Ce inseamna asta? Pentru pacatos a venit ca sa-i dea salvarea. Daca pacatosul isi recunoaste greselile, ideea analizei psiho-spirituale pe care fiecare credincios o face atunci cand se spovedeste preotului, daca recunoaste minciuna, raul, facute prin libera lui vointa, atunci poate scapa de bumerangul raului ce se intoarce asupra lui ca sa-l distruga. Autocunoasterea asistata, autoanaliza psihica, sprijinita de credinta in puritatea, in frumusetea, Celui ce a venit ca sa ne salveze este mana intinsa ce ne poate vindeca. Poate ca acum avem datoria sa facem si alte eforturi in cunoasterea noastra, in autocunoastere. Este bine sa stim ca nu putem scapa consecintelor actiunilor noastre, fie ele bune sau rele, si ca suntem fiinte limitate in cunoastere, pentru ca avem in noi cenzura propriilor noastre categorii cu care cunoastem. Instrumentul cu care putem cunoaste are limite chiar in constructia lui interna, are limite chiar prin faptul ca putem cunoaste.

Propun sa ne reintoarcem la gandul lui Carl Gustav Jung acordat complementaritatii din viata psihica. El acorda o mare importanta complementaritatii observata in fizica. Dupa ce se sfatuieste cu W. Pauli, va scrie: "Conceptele de <constient> si <inconstient> par sa probeze o profunda analogie cu situatia.....<complementaritatii> din cadrul fizicii... Aplicarea unor legitati statistice proceselor de ordin de marime atomica din fizica are un remarcabil corespondent in psihologie.... in masura in care cerceteaza fundamentele constientului... cercetarile acestor efecte demonstreaza faptul straniu ca ele provin dintr-o realitate inconstienta... (C.G.Jung, Puterea sufletului, Antologie, A patra parte, Ed. Anima, 1994, p.104).

Nu este singura complementaritate din psihismul nostru. Am aratat ca este si una intre umbra si eumeros. Intreaga noastra structura cognitiva, ca si cea stilistica, prin care trec toate perceptiile, toate gandurile, ca sa poata fi integrate si socotite cunostinte, toate aceste structuri sunt in acelasi timp o cenzura a cunoasterii pe care o face posibila. Aceasta structura complementara a psihismului nostru a fost introdusa de Kant si desfasurata de Blaga.

Perceptiile noastre sunt, mai intai, cenzurate anatomic de organele cu care percepem, de ochi, de urechi, de gura, de nas si de piele, apoi aceste perceptii trec prin filtrul cognitiv al spatiului, al timpului, al categoriilor, si sunt alaturate gandurilor noastre, sentimentelor, care si ele depind de arhetipuri, de umbra ca si de eumeros, in care sunt depozitate memoria animala si cea umana.

Aceste elemente ale psihismului nostru scapa posibilitatilor de cunoastere. Putem avea numai franturi de cunostinte ce transpar in constient. Este acesta agnosticism? Da. Asa cum si Kant a fost agnostic, cum Freud si Jung sunt agnostici. Numai ca datorita lui Kant avem o stiinta a cunoasterii si datorita lui Freud, Jung, ca si altora, suntem in posesia unor cunostinte despre ceea ce nu se poate cunoaste, despre inconstient. Jung va spune chiar:" ..nu numai psihologia este pusa in nefericita situatie de a da obiectului ei, inconstientului, acest nume... negativ, ci si fizica... care nu a putut evita pentru cea mai mica particula denumirea deja de mult existenta de <atom> (indivizibil)" (C.G.Jung. Puterea sufletului, Antologie, A patra parte, Ed. Anima, 1994, p. 84-85). Intelegerea functiei complementare a structurilor cognitive ale constientului si ale inconstientului poate fi de ajutor.

Am putea sa fim mai parcimoniosi cu minciunile si cu rautatile, cu faptele reprobabile. De acum incolo ar trebui sa stim ca ajutorul dat pentru a pastra frumusetea noastra sufleteasca si cea spirituala il avem chiar in noi, ca Dumnezeu este in noi. Dumnezeu inseamna adevar, frumusete, iubire, bunatate. Le avem in noi prin intelegerea noastra inconstienta. Daca ne vom ascunde de ce avem in noi depinde numai de hotararea noastra. Atentie! Prin personanta tot va iesi la suprafata, numai ca se va intalni cu ceva opus, chiar contradictoriu, se va intalni cu minciuna, cu uratul si cu rautatea, si se va putea produce un conflict psihic greu de rezolvat. Recunosc ca aceasta viziune a unui Dumnezeu, pe care fiecare om il poate gasi in propriul lui interior, este cam idilica atata timp cat sunt atatia "derbedei", si nu prea a auzit cineva ca un astfel de personaj sa aiba conflicte cu sine. Nu avem ce face! Suntem atat de diferiti unii de altii! Numai in lumea animala putem gasi o oarecare uniformitate, pentru ca este o lume careia ii lipseste ratiunea, este condusa de instincte si de schita unui eudemos.

Sa fim si optimisti! Uitati-va peste tot in jur: veti gasi numai splendide manifestari ale puterii creatoare a omului, le veti gasi in lumea de azi, in cea artistica ca si in tehnica, le veti gasi in tot ce dezgroapa arheologii, peste tot gasim dovada puterii creatoare a omului. Chiar si cel mai modest om isi poate crea, acasa, un mediu numai al lui in care sa se simta bine. Sa nu mai vorbim de creatiile artei populare. Este evident, la noi in estul Europei, dar si pentru America precolumbiana, ca frumosul artistic, creatia artistica, face si a facut parte din necesitatea zilnica a omului. Creatia umana este mediul nostru natural in care traim chiar daca nu suntem, totdeauna, prea constienti de asta.

Exista o necesitate a artei. Nu cred ca poate fi om care sa poata trai fara a produce sau a consuma arta. Muzica, arhitectura, teatrul, decorativitatea, alte arte plastice, ne insotesc toata viata peste tot. Mai mult, le cautam peste tot, pentru ca avem nevoie de ele. Nu stiu cum ar fi o lume fara arta, poate gulagul, recluziunea grava, atunci cand omul este la limita existentei, numai in astfel de situatii posibile ar putea omul trai fara arta.

Sa nu uitam ca noi suntem creatori, acesta este destinul omului, de a fi creator, chiar cand consumam arta. Citesc o carte, ascult muzica, admir un tablou sau un apus de soare, de fiecare data ceva din mine participa ca un fel de recreatie a ceea ce este deja creat sau este natural. Noi participam cu matricea noastra stilistica, cu arhetipurile si cu vointa noastra, aducand ceea ce este personal in noi, atunci cand admiram un produs artistic. Cand ascult muzica, aud de fiecare data altceva, apusul de soare pe care-l admir este de fiecare data altfel, asa cum altfel mi se par si florile mele din gradina, cu toate ca le vad in fiecare zi. Noi, oamenii, suntem toti niste creatori, mai mari sau mai mici, dar creatori. Viata noastra este creatie. Taranul de pe camp ca si omul ce da cu ciocanul creeaza si ei, gospodina ce prepara mancare si felul cum ti-o serveste este si ea o creatie, fiecare obiect scos din mana omului este o creatie.

Daca destinul omului este creatia, in diverse domenii, sa vedem ce parere au psihanalistii despre creatori. Creatia, mai ales cea artistica, ar fi un fel de "tratament", omul creeaza, incercand sa-si vindece complexele. Complexele, refularile sexuale, il imping sa devina creator, boala ar fertiliza creatia? Acest punct de vedere cam biologic, medical, este sarac si nu are in vedere ca toate creatiile culturale sunt judecate dupa continutul lor, dupa calitatea lor si mai putin dupa realizatori. "..creatia culturala nu poate fi in esenta ei adusa in legatura cu altceva decat cu insusi destinul creator al omului...Toate incercarile naturaliste de a deriva atitudinea creatoare din nevoi, precum aceea de echilibru, de compensatie, de cheltuire de energie prisoselnica, de satisfacere a unor dorinte refulate, etc., cad alaturi de fenomen sau patrund cel mult pana la periferia lui. Nici una din incercarile naturaliste nu vrea sa ia act de o imprejurare, fundamentala totusi: creatiile culturale sunt dominate de o matrice stilistica, fiind structurate pe calapoade abisale....Cultura n-o privim...in inteles umanist, ca mijloc de atenuare a animalitatii, sau ca reactiune impotriva animalitatii ca atare. Ne dam, dimpotriva, seama ca atat crearea culturii, cat si unele faze sau tipuri de cultura, chiar dintre cele mai marete, isi au cruzimile si barbaria lor aproape incredibile. Sa ne gandim numai la metoda faraonica de a crea cultura, sau la cruzimile inerente medievalismului, izvoditor si el de monumentala cultura. Crearea culturii cere cateodata negraite jertfe: ea ucide si devasteaza. Creatia isi are parjolul ei. Mesterul Manole si-a zidit sotia sub pietre si var, pentru ca sa inalte biserica. Surprindem galgaind in aceasta legenda ecoul crud al constiintei sau al presimtirii ca o creatie trece peste vieti si devasteaza adesea chiar pe creator. <A crea> nu inseamna pentru creator dobandirea unui echilibru, dupa cum o prea naiva si plata interpretare...Se creeaza cu adevarat, cel mai adesea, numai la inalte tensiuni, carora organele de executie nu le rezista totdeauna. Creatia sfarma adeseori pe creator. Creatorul de cultura nu poate sa aiba macar mangaierea ca atenueaza cruzimile inerente vietii. Dimpotriva, uneori el le agraveaza, sau ii adauga noi cruzimi. Creatorul de cultura poate sa spuna cu Iisus: N-am venit sa aduc pace pe pamant ci sabie!"17. (L. Blaga, Op. cit., p.471,472,485)

Deci, creator poate fi orice om oricat de sanatos, si asta pentru ca sanatatea este destul de greu de prins si sa putem striga: asta este! Mai mult, sanatatea trupeasca si mentala nici nu este obligatorie. Ceea ce este absolut necesar este o matrice stilistica, asociata arhetipurilor, care sa corespunda unei pulsiuni creatoare. Cat despre parerea ca o pornire creatoare este in stare sa vindece un dezechilibru psihic, ma indoiesc ca este posibil. Este usor sa gresim cand stim ca exista o terapie ocupationala folosita de psihiatri. Asta este cu totul altceva, cu totul altceva sunt expozitiile de pictura ale schizofrenicilor. Realmente se poate depista in aceste picturi dezechilibrul psihic care-l domina pe pacient pentru ca dezechilibrul este, de data aceasta, regula. Iar daca unii se simt ameliorati dupa ce picteaza, asta nu este o creatie artistica, este numai o terapie printr-o activitate placuta.

Cat despre marii creatori? Agamemnon isi sacrifica fiica pentru a putea cuceri Troia. Abraham trebuia sa-si sacrifice fiul pentru a-l indupleca pe Dumnezeu. Ameridienii sacrificau tineri zeului Soare pentru a avea recolte bune si a nu muri de foame. Faust isi sacrifica sufletul pentru a avea tinerete. Odin si-a dat un ochi ca sa poata cunoaste. Biblia si toate mitologiile sunt pline de sacrificiile pe care oamenii trebuie sa le faca pentru a putea crea ceva, pentru a fi creatori. Oamenii simpli de la tara nu se bucura daca au un castig nemuncit, pentru ca stiu ca va trebui, candva, sa plateasca pentru el. Legea implacabila a Karmei ne spune acelasi lucru: nimic nu vei capata fara sa platesti. Pentru fiecare actiune, rea ori buna, exista o plata.

Noologia abisala propusa de Lucian Blaga deschide o perspectiva nebanuita pentru intelegerea inconstientului, a cunoasterii intelegatoare cu notiunile si categoriile ei abisale. Psihanaliza ramane un domeniu medical a carei importanta n-ar trebui sa depaseasca prea mult clinica.

Inainte de a incheia, nu cred ca este posibil sa trec peste informatiile valoroase pe care ni le ofera doctorul Gheorghe Bratescu in Freud si psihanaliza in Romania.

Informatii valoroase pentru ca au fost culese cu grija si puse cap la cap ne permit sa ne formam o imagine de ansamblu. Este curios, dupa lectura, ai senzatia ca majoritatea medicilor si ganditorilor din Romania au ceva comun chiar atunci cand au puncte de vedere divergente. Poate ca numitorul comun ni-l comunica, cel mai bine, N. Steinhardt, in Jurnalul fericirii. Stand de vorba, in celula de la Jilava, cu Anatolie Hagit-Beca despre fenomenul romanesc, se opresc la nuvela Calatorului ii sade bine cu drumul, a lui Bratescu- Voinesti. Ambii sunt de acord ca nuvela este cam schematic scrisa si de un caragialism din care s-a dus orice acid si orice venin. Cu toate acestea, nuvela are darul de a pune pe tava sufletul romanesc. "Apare...fondul arhetipal al sufletului romanesc asa cum este: voios, ahtiat de prietenie, doritor sa vada multumirea altuia (Ma Naita, daca ma iubesti, ia de ici bucatica asta grasa), incapabil de a se bucura de unul singur, arzand de nerabdarea de a imparti cu altul orice noroc. (....la noi petrecerea implica pe comeseni si voia buna generala.) .........Constientul dispare si - cu toate ca nu se urmareste o psihanaliza - se dezvaluie inconstientul. Dar ce surpriza! De unde psihanaliza ne invata ca inapoia constientului aparent clar, demn si curat clocoteste inconstientul sumbru, mocirlos, complexat si abject, iata ca in privinta sufletului romanesc lucrurile stau anapoda.

........Straturile mai adanci ale nuvelei lui Bratescu- Voinesti ne dezvaluie strafundurile unui lac de o mare limpezime, ca si balada Mioritei..........

.........Vezi, Anatolie, Calatorului ii sade bine este o bucata de mare insemnatate pentru tipologia romaneasca....... ramane ca o..... radiografie a caracterului unui norod. ........... straturile adanci ale sufletului romanesc sunt calme si senine, in lacul mioritic- modest ca suprafata, asezat la periferia marilor centre ale civilizatiei, la "rascrucea marilor imperii"- se reflecta un cer cu totul curat." (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, 1991, p. 162-163)

N. Steinhardt a fost un ganditor, dar sa vedem ce spune doctorul psihiatru Corneliu Vlad, unul din cei care au introdus psihanaliza la noi in tara si au slujit-o toata viata? Un sustinator al psihanalizei freudiene. El scrie o carte in 1928, Iubirea, ura si frica, triada de care a vorbit pana la capatul vietii, recomandand republicarea ei, pentru ca lumea sa vada cum iubirea invinge ura si frica. Pentru C. Vlad " Afectul primar nobil, constructiv este iubirea..... Tot ce e bun in lume vine de la iubire, toate mizeriile de la ura si frica..... Am putea spune ca exact in acest punct se manifesta <disidenta> lui Vlad fata de freudismul clasic... aici se dezvaluie <specificul romanesc>, afabil, mangaios, concesiv, al psihanalizei promovate de C.Vlad...." (G. Bratescu, Freud si psihanaliza in Romania, Humanitas, 1994, p. 295).

Se pare ca lumea arhetipurilor noastre prefera lumina, frumosul, prietenia, sociabilitatea. Spre deosebire de povestile lumii germanice pentru care padurea este plina de demoni, pentru roman padurea a fost totdeauna un prieten, o mama buna care-l apara si-l hranea. Sa nu uitam ca legiunile romane au preferat sa se opreasca, in cucerirea Daciei, la minele de aur din muntii Apuseni si au evitat sa intre in padurile neprimitoare, pentru ei, ale Transilvaniei de nord, ale Maramuresului, si ca plateau triburile dacilor liberi din Moldova ca sa-i apere, atat cat au putut sa-i apere, de navalirile de la rasarit. Padurea a fost, sute de ani pentru roman, casa, mama si prieten, favorizand cu toata intunecimea ei, pastrarea unor arhetipuri luminoase.

Poate ca asa ar trebui vazuta si dizidenta blagiana fata de psihanaliza. El a cautat ce este luminos in inconstient, a cautat spiritul care salasluieste in inconstient, refuzand sa-l considere numai un domeniu unde se pastreaza complexele vietii constiente.

Cred ca o dovada in plus ca Blaga nu s-a dezis niciodata de psihanaliza se afla in romanul sau autobiografic, Luntrea lui Caron. Pictorita Alina are un complex, nu poate avea relatii sexuale. Fusese agresata sexual la 12 ani. Un viol nerealizat, dar care i-a marcat toata viata sexuala. Casatorita, nu se poate culca cu barbatul ei care divorteaza dupa o convietuire de opt ani. O intamplare fericita o face sa-si recastige viata sa de femeie, dar numai dupa 35 de ani. Prin aceasta mica poveste, Blaga ne arata ca in 1950, data aproximativa a redactarii romanului, era inca un adept al freudismului, al freudismului ca practica medicala. El se opunea, in continuare, unui fel de freudism care era impus ca o credinta, unei conceptii despre inconstient care nu putea corespunde cu ceea ce gasise el cu mijloacele filosofiei. In acelasi roman, va avea o discutie cu alter ego-ul sau, filosoful Leonte, despre marxism, filosofia unica ce era impusa in toate domeniile. Leonte constata, citind brosurile zilei, ca in lipsa unei critici occidentale pertinente, materialismul istoric este o conceptie care are la baza elemente eminamente psihologice, iar nu materialiste....".... materialismul istoric este intaia psihanaliza de amploare sistematica......Psihanaliza a fost construita in jurul instinctului sexual. Ea ne-a vorbit despre dominatia acestui instinct si despre felul cum acesta ne determina, din profunzimile inconstiente, toata viata psihica........numai ca psihanaliza sexualitatii nu este singura psihanaliza...........<materialismul istoric> a cladit, cu decenii inaintea psihanalizei moderne, un sistem de psihanaliza al unui alt instinct: al foamei, al conservarii..... Materialismul istoric este Psihanaliza foamei.... exprima de-a dreptul felul de organizare sociala a satisfacerii instinctului foamei.... Sublimarea apare ca Suprastructura ..... Relatiile de productie reprezinta forma sub care se organizeaza societatea in vremea satisfacerii instinctului fundamental al foamei..."

Acest punct de vedere ne conduce, dupa cum spune chiar Blaga, la a intelege ca "Psihanaliza nu este una singura, ea ar fi multipla. Sunt posibile atatea Psihanalize cate instincte fundementale stau la dispozitia vietii...... instinctele omenesti nu fac niciodata istorie fara de complicitatea unor factori de natura spirituala." (Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, Humanitas, 1990, p.198-199).

In acest text se poate constata ca adeziunea lui Blaga la Psihanaliza este, asa cum spuneam, in aceasta perioada tarzie, cu nimic diminuata fata de perioada dinainte de 1930. Este adevarat, fata de Orizont si stil, aici se apropie mai mult de Adler decat de Jung. Explicabil, dupa ce traise un razboi pustietor si ocupatia ruseasca a Romaniei, bunul plac al invingatorului fiind lege. Aceasta il face sa inteleaga ca si instinctele existentei, de aparare, pot fi locul unor refulari, defulari, sublimari, individuale sau sociale. Ce au fost altceva spatiul vital la nazisti sau necesitatea luptei de clasa, a dictaturii proletariatului, pentru comunisti? Nu sunt ele refulari induse de foame, de mizerie si defulari prin agresiune? De aceea revolutiile socialiste au fost posibile in ariile geografice ale mizeriei, ale foamei, nu cum credea Marx, in tarile capitaliste dezvoltate.

Cred ca mai este posibila o psihologie sociala indusa de arhetipul dominant al tatalui atotputernic. Si aici sunt posibile complexe, refulari si defulari prin agresiune. Poate ca de aceea oamenii, din toate timpurile, au avut si au nevoie de un sef, de un sef de trib, o capetenie de osti, un domn, un print, un rege, un presedinte, un imparat, un dictator. Acest arhetip legat de nevoia de spiritualitate a omului a dus la religie, la necesitatea unei legaturi cu o existenta ce ne transcende, ce este dincolo de noi.

De aceea, noi oamenii, suntem fiinte atat de complicate si greu de cunoscut.

Poate ca este cazul ca la inceputul secolului XXI sa ne aplecam cu interes asupra efortului pe care l-a facut Lucian Blaga in abordarea filosofica a inconstientului si sa completam, astfel, ceea ce cunoastem destul de trunchiat pana acum.

 Copyright© Geo Savulescu 2003