VALOARE, STIL SI MATRICEA STILISTICA
 


Ce inseamna
stil ? Sa vedem ce ne spune Tudor Vianu : "..unitatea structurii artistice intr-un grup de opere." (Tudor Vianu, Estetica, Fundatia Regelui Mihai I, Bucuresti, 1945, p.185) Deci este vorba de o unitate, de un factor ce poate unifica diversele creatii ale omului. Sa inteleg ca este un fenomen pur subiectiv? Ca producere, este subiectiv, de altfel ca tot ce face omul. Peste tot unde omul produce ceva, creeaza, se imprima ceva foarte subiectiv acestor creatii, acestor productii, ceva ce da unitate acestor productii. Fiecare om are stilul lui de a trai, de a face dragoste, de a manca, de a merge pe strada, de a scrie. Cu ajutorul computerelor au fost analizate diferite opere literare, ca si scrisul obisnuit al unor persoane si s-a demonstrat ca fiecare dintre noi are o caracteristica clar definibila a felului de a scrie un text sau o scrisoare. Intr-adevar, se impune o unitate pe care nici n-o banuiam in felul nostru de a ne exprima, in vorbire ca si in ce scriem. Amprenta stilistica poate fi atat de caracteristica incat se poate folosi, uneori cu succes, ca si amprenta genetica, in cercetarile criminaliste. Astazi nu ne mai poate mira aceasta filiatie stilistica a tot ce facem noi si putem sa-l intelegem mai bine pe Tudor Vianu:" <Le style c'este l'homme>, spunea Buffon si ar fi putut adauga ca este natiunea, epoca sau cercul de cultura careia opera ii apartine." (Tudor Vianu, Op. cit., p.186). Intr-adevar, asa cum am vazut, omul isi impune propriul lui stil in tot ce face in viata. Cu atat mai mult asta se vede la creatori, la marii creatori, la marii muzicieni, la marii artisti, la marii matematicieni, la marii ganditori. Stilul este un fel de iscalitura a personalitatii. Este adevarat ca este valabil si pentru o natiune, o epoca culturala. Arta etrusca este inconfundabila, sculptura romana se separa usor de cea greceasca si arta expresionista de impresionism. Cum putem sa legam pictura impresionista de metafizica propusa de E. Mach? se intreaba Blaga. Ce punti ascunse unesc aceste atat de diverse manifestari ale omului? Se pot gasi si multe alte dovezi asemanatoare. Oare cine poate fi raspunzator de aceasta unitate stilistica ce caracterizeaza fenomenul? Pentru ca, intr-adevar, exista o unitate stilistica ce poate fi aflata pentru o epoca si care se manifesta in cele mai diverse manifestari ale omului.

Prima carte din Trilogia culturii se numeste "Orizont si stil". Care sa fie legatura intre orizontul inconstient si fenomenul stil? Intreaga carte este despre inconstient. Blaga vrea sa coboare pe taramul ascuns al inconstientului prin stil. Poate, mai bine spus, este exact invers, Blaga, un poet apreciat, este impresionat de fenomenul stil si, cautandu-i radacinile, a fost nevoit sa se adreseze inconstientului. Incepe prin a vorbi despre <unitatea stilistica> si despre factorii ascunsi care o conditioneaza. Cate nu s-ar mai putea spune despre stil? Citind, insa, cartea lui Blaga iti dai seama ca nu prea este interesat in desfasurarea fenomenului stil. Ce-l intereseaza cand ne vorbeste de unitatea stilistica? " Ne propunem sa vorbim despre "unitatea stilistica" si despre factorii ascunsi care conditioneaza acest fenomen" (Lucian Blaga, Trilogia culturii, Bucuresti, 1944, p.9). El observa ca stilul nu poate fi incadrat intr-o intentionalitate constienta. "..stilul unei opere de arta...se intipareste...concomitent cu crearea ei ...si este un produs al unor factori....inconstienti". (Lucian Blaga, Op. cit., p.17)

Daca noi, cei ce creem stilul nostru propriu si inconfundabil pentru fiecare, nu putem fi constienti ca atunci cand facem un gest, cand ne miscam, cand ne certam, cand orice facem, facem intr-un anumit fel, care poate fi teritoriul unde stilul se impune? Desigur, inconstientul. Oare ce se poate afla in inconstientul nostru care se poate exterioriza, care se produce ca orice fenomen natural? Ce altceva decat notiunile de spatiu si de timp, impreuna cu manunchiul categorial pe care-l determina. Inconstientul nostru are o matrice care este foarte solid si bine organizata, care ne caracterizeaza personalitatea, care se poate transmite, in fiece clipa, intregului cortegiu de activitati creatoare pe care le duram, prin personanta. Aceasta matrice a fost numita de Blaga "matricea stilistica". Ea este un manunchi de categorii al intelegerii noastre, este caracteristica definitorie a spiritului ce salasluieste in inconstient, manunchi categorial care se imprima, prin personanta, intregii noastre vieti. Am vazut ca matricea stilistica poate corespunde unei epoci, unei perioade istorice, unei natiuni, unui grup cultural, si nu in cele din urma, unui singur om. Am sa mai incerc sa mai dau un exemplu. Blaga sustine ca matricea stilistica a celor ce traiesc in occidentul Europei, si a noastra, a celor din Rasarit, in special a noastra a romanilor, sunt complet deosebite. Metafizica occidentalului priveste in sus, tinde catre inaltimi asa cum sunt si fleche-le catedralelor gotice. Noi, in Rasarit, avem mai degraba sentimentul, de care am vorbit, al transcendentului care coboara, asa cum simti in biserica Sf. Sofia cand esti luminat de razele ce trec prin ferestruicile ce inconjoara cupola. In afara de aceasta imagine, Biserica Crestina Rasariteana a pastrat tot fastul unui ev mediu timpuriu neschimbat. Preotii nostri se imbraca cu haine bizantine, slujesc ca odinioara in Bizant, ei sunt o marturie a unei traditii ce pare ca nu se poate sterge. Biserica Catolica a inteles aceasta caracteristica stilistica si a propus-o Bisericii Catolice de rit bizantin. Poate din cauza asta au avut un real succes in Romania si in Ucraina.

Inainte de a continua cu gasirea celorlalte categorii ale inconstientului care participa la matricea stilistica, si pentru ca primul lor grup este unul axiologic, voi cere permisiunea de a face un mic excurs asupra catorva din cele mai importante valori.

Care sunt cele mai importante valori pe care le folosim? Adevarul, Frumosul, si Binele. Sunt tot atatea domenii ale gandirii peste care nu se poate trece prea usor. Ce ar trebui sa ne intereseze pe noi? Prima afirmatie, despre ele, este ca sunt subiective. Asta inseamna ca nimic adevarat, frumos sau bine nu poate fi in afara omului. Ar fi interesant de stiut unde pastram noi aceste valori. Toate aceste valori sunt folosite de noi constient. Numai constient avem notiunile de adevarat, de fals, de frumos, de urat, de bine si de rau. Deja a aparut o noua caracteristica. Ele, valorile, sunt organizate, gata de folosire, in cupluri opuse. Din acest punct de vedere, ele seamana cu binaritatea matematica pe care o folosim cu succes la computere, cu 1 si cu 0. Ele sunt si un fel de + si de -, semne care ne dau o directie, ce poate curge de la 0 la 1, tot asa de bine ca si de la - la +. Asta daca curgerea este intr-o singura directie. Daca poate curge si invers, avem doua directii cu multe opriri posibile.

Daca este vorba de frumusete si de uratenie, fiecare dupa mintea lui, dar toti suntem de acord ca poti fi mai urat sau mai frumos, mai putin urat, mai putin frumos. Toti suntem de acord ca poate exista o variatie continua a acestor valori, o variatie care se inscrie in cate minti sunt pe lume, cate au fost, si cate vor mai fi. Afrodita si Apollo erau modele ale frumusetii la greci. Uitati-va la concursurile pentru Miss World. Veti intelege ce mare varietate a frumusetii avem noi oamenii, ce mare varietate de modele ale frumusetii. Dar uratul? Se spune urat ca dracul. Cand Thomas Mann a vrut sa-l deseneze pe drac, in Doctor Faust, sa ne descrie intalnirea cu el, ne-a prezentat mai mult un personaj caraghios, imbracat caraghios. I-a adaugat un atribut interesant, un atribut care ne depaseste imaginatia. In preajma lui, aveai senzatia contradictorie a celui mai mare frig si a celei mai mari fierbinteli. Raul, ca domeniu al contradictoriului, a opuselor ce nu se pot imbratisa, a imposibilului. Da, este imposibil sa avem aceste doua senzatii impreuna, in acelasi timp. Cum ar spune Štefan Lupascu, actualizarea unei fierbinteli de cuptor de topit metalele, impreuna cu actualizarea gerurilor nordice, in acelasi timp si in acelasi loc, este o imposibilitate, este chiar contradictoriul, este iadul.

Am alunecat cam mult pe ghetus in acest domeniu schimbator al valorilor de frumos si de urat, acest teritoriu subiectiv si lax. Nu este deloc inutil sa fim foarte siguri ca in privinta sensibilitatii noastre, a gustului nostru, a ceea ce noi putem aprecia, suntem in posesia unei posibile variatii fara de sfarsit. Sa vedem ce se intampla cu valorile binelui si raului, bun sau rau. Sunt tot niste valori subiective la care putem gasi o varietate destul de mare. Cineva e bun sau mai putin bun. E rau sau mai putin rau. Cat de mult si cat de putin pot fi binele si raul? Cred ca numai fiecare poate aprecia, atunci cand este in situatia de a o face. Este foarte greu de cantarit bunatatea. Ceea ce pentru unii e bine, pentru altii este rau. Cred ca putem sustine aceeasi varietate de bine si de rau pe care am intalnit-o si la frumos-urat. Cu toate acestea aici se petrece ceva ce ne poate pune pe ganduri. Este ceva diferit de ce am intalnit pana acum. Platon ne vorbeste despre bine, despre supremul Bine, ca despre o valoare privilegiata, ca despre cea mai importanta valoare. De ce? Simplu. Daca putem fi de acord ca poate exista un Bine absolut, atentie, ceea ce devine absolut incepe sa scape de sub aripa subiectivitatii, devine o realitate pentru toti, sau cel putin pentru multi, atunci nu poate exista ceva mai de dorit decat sa ne indreptam pe drumul lui, chiar sa cautam acest drum si sa ne inscriem pe el. Pentru Platon, frumosul are ceva de absolut in el. Pentru noi, cred ca ramane subiectiv, chiar daca multi dintre noi putem fi de acord cu o anumita norma de frumusete. Mai greu este sa fim de acord cu o anumita norma de urat, de uratenie. Vedeti, filmele de groaza au cateodata o varietate nemasurat de scabroasa de urat.

Cred ca Platon voia sa ne comunice ceva ce simtea cu tot trupul si cu tot sufletul sau. Cand in mintea ta se afla numai dorinta de a face fapte bune, cand te vei inscrie pe poteca binelui, cand actiunile tale vor fi in concordanta cu acest bine, nu prea mai conteaza altceva, ai o directie de evolutie a spiritului pe care am putea-o numi <regala>, desigur nu pentru cei ce urasc regalitatea, adica urasc elitele ce se aleg dupa cele mai frumoase si mai bune calitati. Ei urasc chiar binele, pentru ca regalitatea fara tiranie este tot ce e bine. Prin binele care ar trebui sa ne ghideze pasii, Platon spunea ceva ce mai tarziu se va spune altfel, "iubeste si fa ce vrei". Iubirea, a propavaduit-o si Christos. Cand iubesti pe cineva (Atentie, sa separam simpla dorinta sexuala de iubire) persoanei pe care o iubesti ii doresti tot ce este bun pe lume. Ai vrea sa-i poti oferi luna de pe cer, cele mai frumoase flori, si daca poti, chiar o bijuterie. Sentimentul iubirii, care-ti incalzeste sangele in vine pana ce fierbe, te poate face sa actionezi total negandit, sa faci cele mai mari nebunii.

Tristan si Izolda, Romeo si Julieta sunt tot atatea poeme inchinate iubirii nebune, nebune in frumusetea ei. Ei au vrut sa faca numai bine unul celuilalt. Cat rau a adus asta altora? Destul. De aceea spun ca iubirea este un sentiment ce poate chema, stimula, alege, este o valoare. Valoarea pe care iubirea o urmareste, o doreste pentru cel iubit, este binele. Iisus, cand propovaduia iubirea de oameni, iubirea semenului, aceasta iubire se putea traduce prin dorinta de a face bine pentru ceilalti. Am vazut ca este ceva foarte greu de realizat. Tu gandesti binele, dar ce efect are pentru ceilalti nu vei stii decat dupa actiune. Regele Mark a ramas inselat, iar familiile din Verona indoliate. Cat bine este acesta? Nu stiu. Ma intreb, chiar, daca unirea prin moarte a indragostitilor, uneori solutia suprema si singura posibila, este un act de bine? Este o unire in absolut? De fapt, tot ce tine de Universul de discurs al celor doi indragostiti, atat timp cat ii tine impreuna, este de bine. De aceea si moartea, impreuna, poate fi de bine. Daca Universul de discurs se largeste, daca avem in vedere familiile lor, prietenii, atunci binele ia o alta perspectiva. Este bine ceea ce este bine pentru toti, nu numai pentru doi. Din acest punct de vedere, binele ar trebui apreciat dupa un anumit Univers de discurs, dupa o anumita desfasurare a persoanelor si a faptelor. Cred ca si in ceea ce priveste frumosul putem avea in vedere un anumit Univers de discurs. Afrodita este modelul frumusetii pentru lumea greaca, care-i este univers de discurs. Uratul, ar fi atunci ceea ce nu-i frumos, logic vorbind ceea ce este complementar, in raport cu Universul de discurs, fata de frumos. Tot astfel, raul este tot ceea ce nu este bun, raportat la un anumit univers de discurs. Daca universul de discurs este foarte larg, sa zicem lumea noastra pamanteasca, atunci uratul ca si raul poate avea cele mai diverse forme, astfel incat ceea ce este frumos pentru unii poate aparea urat altora, ceea ce este bine pentru unii poate fi rau pentru altii. Numai restrangand Universul de discurs putem fi ceva mai specifici atunci cand vorbim de frumos, de bine, de urat si de rau. In cazul indragostitilor, acest univers de discurs se poate reduce la numai doua personaje, la indragostiti. Mai poate fi o situatie extrema cu un singur personaj, este cel/cea ce se iubeste doare pe el/ea, este solipsistul, onan, oricine se aude doar pe el si nu vrea decat el sa vorbeasca. In ambele situatii, cand avem doi participanti sau numai unul, laticea va arata asemanator. Cei doi indragostiti se comporta ca si cand ar fi numai o entitate, interesele lor sunt comune, la fel dorintele si aprecierile privind frumosul sau ce este bine. Daca personajele se multiplica, laticea (cea mai simpla structura logico-matematica) se mareste. Laticea desfasurata va avea mai multe obiecte si vom putea atribui fiecarui personaj (daca sunt persoane sau obiecte diverse daca sunt altceva) o anumita intensitate a valorii, o anumita marime, asa cum putem sa alaturam si alte calitati, alte atribute. Aceste alte atribute pot aduce si ele variatii calitative, sau cantitative, ale valorii initiale.

Daca in ceea ce priveste valorile de frumos-urat, si de bine-rau, cred ca putem fi de acord, fara alte dovezi, ca putem avea o infinitate de valori intermediare intre doua valori al caror Univers de discurs este chiar universul, asa cum pot fi si nenumarate alte Universuri de discurs intermediare. In ceea ce priveste valorile de adevar si de fals lucrurile cred ca se complica. De obicei, noi, europenii, am prefera sa stim foarte clar care este adevarul. Toata educatia noastra este modelata pe aflarea unicului adevar, a Adevarului. Nu cred ca este prea usor sa acceptam un adevar relativ, chiar daca nu este vorba de relativitatea rea, adica de nici un adevar. Cu toate acestea eu va propun sa intelegem ca nu avem nici un motiv ca sa tratam in mod diferit un anumit cuplu de valori. Cred ca este foarte clar ca avem valori care au o structura relativa si nu vad de ce am privilegia valorile de adevar-fals. Exactitatea structurii relative ne este data de o latice, de aceasta cea mai simpla forma logica. Cu ce umplem aceasta retea, cu ce valori vrem sa operam, este un factor secundar. Un factor secundar in stabilirea corectitudinii. Logica ne ofera corectitudinea. Adevarul, Frumosul, Binele nu ni-l poate oferi decat metafizica. In logica, ca si, in matematici, se obisnuieste, prin abuz, sa se foloseasca cuvintele de Adevarat si de Fals, fara sa mai aiba o aura notionala pe care o folosim uzual, si in nici un caz cea folosita de ontologie. Tot astfel se intampla cand avem un schelet. Forma lui ne spune ceva despre specie, dar numai studiul acestei forme nu ne va da animalul sau omul respectiv. Mai avem nevoie de carne, de nervi, de vase de sange, de sistem nervos, de organe, si, nu in ultimul rand, de viata. Numai astfel vom avea fiinta in fata noastra. Cine se ocupa cu stiinta fiintei? Metafizica.

Este adevarat ca la inceput a fost o denumire pentru o simpla carte ce urma cartii fizicii. Mai tarziu, metafizica a primit noi atribute. Ganditorii vechi au pus in spinarea metafizicii toate preocuparile umane, ale fiintei umane, ce aveau o clara nesiguranta, sau o incarcatura de mister, in desfasurarea lor. Astfel au fost impreunate psihologia, stiinta sufletului, cu astrologia, ce se ocupa de evolutia astrelor de pe firmamentul cerului, ca si de ghicirea viitorului, si ontologia, stiinta a ceea ce exista, de fapt stiinta fiintei. Foarte frumos ne spunea candva Constantin Noica: astronomia si psihologia stiintifica au preluat capitolele respective ale metafizicii. Ea a ramas doar cu ontologia, cu studierea a tot ce exista -to on-, cu studierea fiintei, caci ceea ce exista este chiar fiinta.

Revenind, a avea o forma logica nu inseamna ca avem si realitatea. Aceasta forma logica trebuie umpluta cu realitate, cu muschi, cu vase de sange, cu nervi, si cu organe, cu intreaga fiinta. Numai astfel putem spune ceva cu exactitate, despre fiinta, despre realitate. Cred ca acum ne putem intoarce la valori. Despre frumos si despre bine se poate spune ceva exact daca cineva ne ofera modelele de referinta si un Univers de discurs, absolut necesare si una si alta.

Ce se intampla cu adevarul? Nu cred ca poate exista adevar numai pentru ca avem o constructie, o structura matematica, corect desfasurata. Matematicienii sunt constienti ca este un abuz de limbaj. Pentru a avea adevar, sau fals, pentru ca acest ceva, sa fie adevarat sau sa fie fals, avem neaparata nevoie de un obiect, sau de o fiinta, un ceva care sa fie. Daca vrem ca adevarul si falsul sa fie valori absolute, sa putem spune ca situatia data este adevarata si cealalta este falsa, ar trebui sa fim, mai intai, de acord ca adevarul si falsul plutesc undeva in lumea transcendentelor, macar a ceea ce ne transcende pe noi ca indivizi, pe mine ca individ, si ca ele se impun realitatii pe care o traim ca o realitate obiectiva. Ar trebui sa fim de acord cu lumea ideilor propusa de Platon sau cu Adevarul ca absolut in lumea lui Hegel.

Ce s-ar putea extrage din ce am discutat mai sus? In primul rand, adevarul si corectitudinea sunt doua notiuni complet deosebite. Adevarul poate fi numai al fiintei, pe cand corectitudinea este numai logica, numai matematica. Secundo: ca cea mai simpla structura logica, laticea, ne poate spune foarte multe despre corectitudine. Corecta fiind structura care pleaca de la un obiect si se refera la un Univers de discurs, la un anumit Univers de discurs, ca si la complementara obiectului la acel Univers de Discurs.

Ne apropiem aici de o teorema celebra ce a produs deruta in lumea logicii, teorema de incompletitudine a lui Goedel. Daca avem in vedere un adevar relativ la un anumit Univers de discurs, daca ne folosim de o structura laticeala care ne poate conferi corectitudinea fata de un anumit Univers de discurs, putem fi de acord, in cuvinte, deoarece demonstratiile matematice sunt doar la indemana specialistilor, ca intr-un sistem logic, matematic, ce se considera complet, nu recunoaste decat doua valori polare posibile, poate exista cel putin o teorema al carei adevar poate fi demonstrat asa cum si falsul ei poate fi demonstrat. Cu alte cuvinte si in alt domeniu asta ar suna cam asa; indiferent ce vrem sa demonstram, indiferent ce apreciem ca fiind frumos, bine, adevarat, intr-un Univers de discurs in care aceste valori sunt considerate ca singurele valabile, universul de discurs il consideram inchis fata de aceste valori, vom gasi si o parere contrara celei pe care o afirmam. Ceea ce va insemna ca Universul nostru de discurs este inconsistent fata de valorile asumate. El va putea fi consistent numai daca vom deschide sistemul. Astfel, incompletitudinea nu mai poate avea loc. .

Nu stiu cat de corecta este paralela de mai sus, dar cred ca o teorema poate fi considerata un fel de fiinta pentru un sistem matematic, o fiinta ce se poate dovedi ca are adevar sau fals, ca are in ea corectitudine sau este incorect formulata, ca este demonstrabila intr-un sistem logico-matematic. Tot astfel, daca un sistem logic este inchis fata de doua valori el poate fi inconsistent, deschiderea lui ar putea fi facuta fata de mai multe valori de adevar si de fals. Repet, nu stiu in ce masura aceasta relativizare a valorilor de adevar si de fals este posibila in sisteme logico matematice complexe (s-au construit logici cu o infinitate de valori), nu numai intr-o latice, dar ea este foarte utila in structurile logice ale realitatii.

Nu trebuie sa ne speriem ca putem fi in posesia a nenumarate adevaruri, ca putem avea adevarul meu, al tau, al lui, si al altora. Ca si in viata este bine sa fim apti a accepta adevarul altora fara sa ne lezeze. Atat timp cat stim in ce Univers de discurs ne aflam nu poate fi nici un pericol de relativizare, de senzatie ca ne aflam pe un ghetus in care nu mai stim ce este adevarat si ce este fals. La aceasta s-ar putea adauga si faptul ca adevarul poate fi valabil pentru mai multi, pentru o intreaga societate, ca el poate fi impus ca legislatie pe care s-o respectam, chiar atunci cand nu ne convine. Chiar in acest caz nu inseamna ca cineva ne anuleaza adevarul care ne convine noua. Nici vorba. Dar nu va anula nici adevarul vecinului, adevar pe care ar fi bine sa-l respectam.

Adevarul si falsul raman valori cu aceleasi valente, ca si ale celor de frumos-urat; bine-rau. Faptul ca adevarul poate fi relativ cu toata stringenta corectitudinii, este foarte important si poate fi util.

In afara celor trei valori, de fapt trei cupluri de valori, despre care am discutat mai pot fi altele. Aproape fiecare sentiment este si o valoare. Am vazut ca iubirea si ura, sentimente puternice ce sunt si un motor al umanitatii, sunt valori, ele pot fi traduse in valorile de Frumos, Bine, Adevarat. Sentimentele primare pot fi si ele valori. Frica, curajul, setea, foamea, satietatea. Valoare poate fi si acordarea unei preferinte pentru o actiune anumita sau refuzul celei opuse. Blaga propune accente axiologice care sa se aplice orizontului spatial. El vede o anumita atitudine asupra orizontului spatial la unele popoare si o atitudine opusa la altele. Face o astfel de paralela intre orizontul infinit simtit de europeanul din occident si de inzi. Ambii au acelasi orizont spatial, numai ca indul refuza acest orizont pe cand europeanul se inscrie in infinitatea lui in mod afirmativ. Acestea sunt: o atitudine afirmativa si una negativa ca accent axiologic. Este vorba de alegerea unor valori care se aplica unor actiuni.

Orizonturile, singure, nu pot forma o matrice stilistica. Ele ne pot da numai o schita, o perspectiva preliminara la care se vor adauga celelalte determinante ale fenomenului stil. Vom folosi termenul stil nu numai pentru ca Blaga a fost un poet si un filosof al culturii, ci pentru ca Blaga ne-a demonstrat ca stilul este o componenta de care ne folosim fiecare dintre noi, inconstient; il avem in fiecare gest, in fiecare cuvant pe care-l pronuntam. Stilul este cel mai comun fenomen de la care trebuie sa plecam. Accentul axiologic este o astfel de determinanta prin care fiecare dintre noi, bineinteles ca tot inconstient, facem aprecieri, dam o valoare orizonturilor in care ne situam. Dupa cum spuneam, poate exista, dupa Blaga, o atitudine de retragere, de non-valoare, fata de orizontul spatial, asa o prezinta indul care in spiritul sau are un accent axiologic negativ care se aplica unui orizont spatial infinit, orizont spatial pe care-l are si omul din Occidentul Europei, dar care are, spre deosebire de ind, un accent axiologic pozitiv. Pentru el, orizontul infinit este valoros.

Prin asta, Blaga ne arata ca pot exista culturi cu un stil diferit de viata, de creatie, cu toate ca ele pot trai in atmosfera aceluiasi orizont spatial sau temporal.

O alta determinanta stilistica este, pentru Blaga, atitudinea anabasica sau cea catabasica. Luand, iar, exemplul de mai sus, vom putea obseva ca inconstientul unui om care este situat intr-un orizont, si pe care-l afirma ca pe o valoare sau ca pe o non-valoare, incepe sa acorde un sens fundamental si ascuns unor miscari posibile in acest orizont. Acest sens de miscare intr-un orizont inconstient va produce in individ sau in multimea de indivizi ce au aceleasi valori, ce au acelasi stil, un sentiment pe care-l numim <destin>. Atitudinea anabasca fiind aceea a inaintarii intr-un orizont, iar cea catabasica a retragerii din orizont. Astfel, indul, care am vazut ca, tot dupa Blaga, are un orizont infinit, un accent axiologic negativ, va avea si un sentiment catabasic al destinului.

Blaga ne atrage atentia ca nu trebuie sa confundam accentul axiologic acordat unui orizont cu sentimentul destinului. Una este sa pui in valoare printr-o afirmare, o negare, sau o neutralitate tot ce se petrece in orizontul spatial si in cel temporal, Blaga le mai numeste si categorii de atmosfera, si altceva este sa ai sentimentul ca trebuie sa actionezi in mod pozitiv, negativ sau stand pe loc - categorii ale orientarii. Una este sa ai sentimentul valorii si altceva e sentimentul destinului, care te impinge la actiune. "Dupa toate semnele si indiciile istorice, ni se pare ca o foarte accentuata atitudine catabasica trebuie s-o atribuim vechiului om egiptean. Egipteanul traia inconstient intr-un orizont specific fata de care el nu se simtea inaintand, ci in retragere... Medicina egiptenilor face minuni, dar mai ales in ceea ce priveste conservarea mortilor. Egiptenii, oameni de pronuntata practicitate, tehnicieni reci, gospodari calculati, devin lirici numai in fata ultimei taine." Astfel, el este de parere ca definitia data de Heidegger existentei umane ca <existenta spre moarte>, nu se prea potriveste existentei noastre in genere, dar "reda de minune existenta omului egiptean."( Lucian Blaga, Op.cit.,p.115). Nu mai putin important va fi acest sentiment al destinului pentru spatiul romanesc " Ascultand o doina romaneasca, nu e greu sa deslusesti in ea rezonanta unui specific sentiment al destinului. Omul spatiului mioritic se simte parca in permanenta, leganata inaintare, intr-un infinit ondulat. Omul spatiului mioritic isi simte destinul ca un vesnic, monoton repetat, suis si coboras." (Lucian Blaga, Op.cit.,p.116).

Mai trebuie sa spunem ceva despre categoriile formative In necesitatea noastra creatoare vom intipari forme tuturor lucrurilor pe care le imaginam in orizontul nostru. Suntem creatori la fiecare pas pe care-l facem nu numai atunci cand producem ceva, cand, propriu-zis, creem ceva. Ši asta pentru ca pasul nostru il punem intr-un anumit fel, cu un anumit stil, pe pamant, si stilul acesta poate fi oricand creator. Cateodata ajunge numai un singur pas ca sa treci pragul trairii pentru satisfacerea necesitatilor si sa treci in lumea umana a trairii pentru a fi creator. Blaga ne atrage atentia ca forma pe care o dam lucrurilor depinde de un impuls inconstient, de un impuls stilistic. Lucrurile pe care le formam pot fi numai in inchipuirea noastra dar pot fi si realitati, chiar obiecte tehnice. Nazuinta formativa, apetenta omului pentru forme, poate avea un mod individualizant, unul tipizant si altul stihial. Fiecare creator, fiecare artist, dar si fiecare dintre noi, oamenii obisnuiti, avem tendinta de a ne exprima in forme care se individualizeaza sau de a alege o modalitate tipica. Pictorii pot individualiza portretul unui om sau se pot inscrie in realizarea unui tip de portrete. Un ganditor ca Leibniz a construit o metafizica individualizanta, care propune monadele. Pentru Leibniz, monada este o unitate psihica indivizibila, fiecare monada fiind o individualitate complet distincta si inzestrata cu proprietati unice. Platon si intreaga cultura greceasca se inscriu in modul tipizant. Pentru Platon, tipicul, Ideile au adevarata existenta, individualul fiind doar o copie degradata a acestui tipic. Remarcabila mi se pare propunerea pe care Blaga o face prin modul stihial. Stihia, stihiile in dictionar sunt definite ca "Fenomen al naturii care se manifesta cu o forta irezistibila.. o forta oarba a naturii". Intr-adevar, daca privesti creatiile artistice egiptene, bizantine sau orientale, ai impresia ca nimic nu i-ar fi putut stavili desfasurarea. Tot astfel, dupa cum spune si Blaga, este arta lui van Gogh, la care am putea sa adaugam pictura lui Gauguin, Picasso, Dali, muzica lui Wagner, Mahler sau Bruckner. Ceva navalnic se impune, de fiecare data, cand participi ca spectator sau auditor al operelor lor artistice. Modul stihial in gandire este, dupa Blaga, metafizica bizantina in care omul este doar un receptacol, un vas in care coboara revelatia divina, <individul indumnezeit>.

Aceste categorii ale intelegerii, ale inconstientului, impreuna, la ele putandu-se adauga si eventuale alte categorii, cum ar fi <sofianicul> sau altele care nu au fost inca descifrate, studiate, vor participa, asa cum am vazut, la formarea matricei stilistice pe care noi, ca indivizi, o purtam. Aceasta matrice stilistica este buchetul categorial al inconstientului, al intelegerii noastre, care se transmite constant si personant constientului, ceea ce inseamna ca aceste categorii rasar in activitatea noastra constienta, de cele mai multe ori fara sa le chemam. Poate ca ar fi bine sa invatam a le chema, in acest fel influentand in bine activitatea noastra constienta. Aceasta dominatie personant blanda a inconstientului asupra constientei este un fenomen pe care-l putem urmari, dupa cum am vazut, mai mult indirect, fiind atent la stilul in care traim, la stilul pe care noi, oamenii, il impunem creatiilor noastre, fenomen pe care nu-l putem cuantifica, dar el se petrece chiar de voim sau nu. Asta nu inseamna ca in viitor nu vom putea cuantifica anumite aspecte, caracteristici stilistice. Ar fi chiar de dorit.

 Copyright© Geo Savulescu 2003