REALITATEA SI IMAGINAŢIA.

 

Geo Savulescu

 

Ce este realitatea? Iată o întrebare care nu are un răspuns uşor de dat.

 

Realiatea este un cuvânt de care avem nevoie. Realitatea ar însema, intr-o primă aproximatie, conform cu experienţa noastră repetată, ceea ce este, ceea ce ne inconjoară, ceea  ce poate fi văzut, pipăit, apropiat noua de organele noastre de simţ. Realitatea ar putea fi asemuită, mai corect, cu un portret făcut de un pictor, cu portretele făcute de pictori. Unele sunt destul de asemanatoare, cum sunt cele făcute în renaştere, în altele te încântă felul cum pictorul a redat persoana, cum este portretul doctorului Gachet al lui van Gogh, iar uneori trebuie să faci un oarecare efort ca să recunoşti originalul, ca în portretele făcute de Braque sau de Picasso.

 

Dacă realitatea ar fi originalul, modelul,  ce fel de realitate sunt copiile făcute în mintea noastră prin care noi refacem realitatea? Cred că, oricum le-am imagina, sunt destul de aproape (diverse apropieri şi departări).  De aceia gânditorii, încă din antichitate şi până în zilele noastre, dau tot felul de definiţii ale realitătii ca o corespondenţă,  adevărul corespondenţă. Dacă spun şi scriu “ în faţa mea sunt două mere roşii”, numai şi numai dacă în faţa mea sunt doua mere roşii, am construit o propoziţie a adevărului corespondenţă în acepţia lui Tarski.

 

Vedem ca pe nesimţite adevărul s-a introdus în discursul despre realitate. Este adevărat...dacă şi numai dacă.....corespondenţa există. Între ce? Între  ceia ce vedem şi ceia ce este în fapt. Realitatea? care este ea? Ceiace vedem sau ce este în fapt? Unii ar vrea sa spună că realitatea este ceia ce este în afara noastră numai că accesul la ea este numai prin simţuri. Alţii vor susţine că numai ce ne este dat prin simţuri poate fi adevărat pentru că ceia ce este nu ştim decât prin simţuri, şi asta nu trebuie să aibă o explicaţie prea elaborată. Lucrul în sine nu poate fi cunoscut, ne spune Kant. Indiferent ce parte am lua trebuie sa folosim si adevărul nu numai realitatea. Există, oare, o legătura ascunsă între realitate si adevăr? S-ar părea că da! Atunci, imaginaţia, visul, sunt ele false? Sunt ele neadevărate?

 

Să vedem ce ar însemna imaginaţia şi visul. Ambele sunt activităţi ale creerului nostru. Desigur că sunt mai multe feluri de a imagina şi să nu mai vorbim ce stufos poate fi un vis. Imaginaţiam este ca şi când am vedea ceia ce gândim. Îti poţi imagina o călătorie în Africa, o casă de vis, o întâlnire cu iubita sau o nouă teoremă. Este ca şi cănd toate simţurile, dar mai ales văzul, îţi fac aevea gândurile. Poate că este una din cele mai frumoase activităţi umane. Noul, descoperirile, arta, n-ar fi fost posibile fără de imaginaţie. Cred că animalele nu au imaginaţie sau ea este foarte redusă fiind legată de principala lor activitate, nevoia de subsistenţă pentru a exista. Poate doar animalele  ce sunt îndrăgite de om şi stau mult aprope de el să-şi poată imagina, spre exemplu, că sunt mângâiate. Se poate spune că fără imaginaţie noi n-am fi fost oameni. Evolutia inseamnă imaginaţie, lipsa de imaginaţie e stagnare. Este adevărat că şi distrugerile înseamnă imaginaţie, razboiul şi toate ororile lui, terorismul, n-ar putea fi făcute decât de oameni cu o imaginaţie bogată. Minunile antichităţii, piramidele, sfinxul, templele, catedralele gotice, bisericile pictate in exterior din Bucovina, în general, pictura, muzica, dansul, nimic din toate acestea n-ar fi fost fără imaginaţie. Ştiinţa şi tehnologia n-ar fi existat. Nimic din ce avem n-ar fi existat fără imaginaţie. Putem oare afirma că imaginaţia nu este ceva real? Chiar şi imaginaţia bolnavă sau trăirea în exces într-o lume imaginară sunt reale. Bolile minţii sunt o realitate. Atunci despre ce realitate putem spune că este adevărată?  Cea din mintea noastră sau cea din afara noastră (pe care nu o putem cunoaşte decăt tot prin mintea noastră)?

 

Dar visul care este de multe ori dat ca exemplu ca opus realităţii. Ce este visul? O activitate, uneori semiconştientă a minţii noastre, a creerului nostru, şi care se produce deobicei în somn.  Atunci când visăm cu ochii deschişi suntem, de fapt, mai aproape de ceea ce numim                           imaginaţie. Decartes ne povesteşte că nucleul întregii sala filosofii i-a venit, i s-a arătat, în vis. Este acea visare pe care oamenii o făceau stând bine imfofoliţi într-un fotoliu în faţa focului. Nu mai ştiai daca ai adormit şi ai visat sau ai gândit fascinat, încântat, de luminile jucăuşe ale focului. Euler se trezea dimineaţa cu propleme rezolvate, “nuit porte conseil” spun fraţujii. Nu este deloc uşor să separăm realitatea de ceia ce numim imaginaţie şi vis. In orice caz, visul şi realitatea sunt folosite, în vorbirea curentă, în opoziţie. Ceia ce este vis nu poate fi realitate şi invers. Imaginaţia, tot în folosirea curentă, este undeva intermediar între vis şi realitate. Visul, sau visarea,  par uneori realitate. Cred că este destul de greu să extragem din cuvinte înţelepciunea cea de pe urmă pentru că există, cu siguranţă, mai multe feluri de a folosi un cuvânt. Cred că această folosinţă multiplă a aceluiaţi cuvânt este o necesitate pentru diferitele grupe de oameni, pentru diferitele preocupări sau meserii. De aceia dicţionarele sunt foarte dificil de construit şi au totdeauna lipsuri.

 

Heidegger a vrut să extragă din cuvânt toată încărcătura lui de gândire. A realizat studii minunate folodindu-se de elină ca de o limbă originară. Platon, în Cratylos, ne atrage atenţia că în vechea limbă, care nici nu ştim dacă  era elina  originară  sau o altă limbă ca origine (pentru ce vrem să spunem important este că o limba antică, elina, consemnează aşa ceva), sunt multe cuvinte a căror înţeles grecii nu-l mai ştiau (cu 400 de ani înainte de Chiritos). Este foarte greu să te sprijini pe cuvinte şi să extragi vechea înţelepciune din ele cu toate că ele sunt singurul nostru sprijin într-o comunicare care poate să nu fie univocă, dar asta este cu atât mai frumos. O anumită ambiguitate în folosirea cuvintelor le dă farmec chiar dacă deschide şi poarta neînţelegerii sau a situaţiilor comice. Ce bine că limba nu se lasă matematizată! Poate că în aceasta este şi frumuseţea limbajului natural că un cuvânt nu este un număr. Cum spunea Platon (subliniat şi de Constantin Noica), “limba însăşi este...zeul Pan în persoană, pe jumătate raţiune pe jumătate sălbaticiune.”

 

Multe volume s-au scris despre realitate, imaginaţie, adevăr şi vis. Aş vrea să găsesc o felie care să-mi permită să spun ce mă interesează şi care nu a fost prea mult bătătorită. Dacă voi reuşi îmi veţi fi voi martori.

 

Poate că apriorismul a însemnat o primă încercare de a spune ceva nou în cunoaştere. Este vorba de un filon al gândirii care pleacă de la Platon si se continuă cu Descartes, Leibnitz şi Kant. Sunt gânditori pentru care ideile înnăscute sunt un bun al nostru. Locke şi Hume se opun acestui punct de vedere. Locke susţine că la naştere creerul nostru este “tabula rasa” şi că toate cunoştinţele noastre se capătă prin experienţă, prin învăţare.

 

Îmi cer scuze dacă voi face un salt pâna la Kant, trecând peste gânditori importanţi, pentru că el este cel care a introdus a priorismul în filosofie. Să vedem cam ce au fost Categoriile pentru acest gânditor?  “ ....de aceea ele se numesc concepte pure ale înţelegerii (folosesc înţelegere şi  nu intelect  deoarece sunt de părere că termenul intelect nu are un denotat clar, ca termen filosofic,  în limba română), care se raportează a priori la obiecte...” (  Imanuel kant, Critica raţiunii pure, Ed. Ştiinţifică., 1969, p. 110). Kant era de părere că puritatea raţiunii, adică ceea ce avem noi în mintea noastră fără un alt ajutor exterior nouă, sunt tocmai aceste categorii care, împreună cu diversul percepţiilor realizează o sinteză, o unitate, înţelegând ceea ce ne înconjoară. Această sinteză, această înţelegere,  este tot un concept pur al minţii noastre pe care noi îl numim realitate. Primele 3 categorii din tabela categoriilor kantiene sunt: Unitate, Multiplicitate, Totalitate. Este evident că toate conceptele, toate fiinţele şi toate obiectele pe care le percepem, sunt modelate, înţelese, cu ajutorul acestor categorii. Următoarele categorii sunt cele de Realitate, Negaţie, Limitatie. Realitatea, la care iarăşi am ajuns, o găsim în jurul nostru, dar ea este numai în capul fiecăruia dintre noi şi la toţi. Aici voi insista.

 

Alegerea categoriilor filosofice este ceva mai greu de explicat sau de susţinut. Platon a vorbit, şi nu foarte explicit, de puţine categorii. Aristotel a propus iniţial 10 categorii. Sigur că numărul rotund, decada, a jucat probabil un rol în această alegere. Mai târziu a mai adăugat alte 5 categorii. Kant a propus 12 împărţindu-le în grupe de 3 categorii. Poate că şi la el schema spaţiala ca şi numărul au jucat un rol. Kant a refuzat una din categoriile importante propuse de Aristotel, pe cea de mişcare, de deplasare. Un refuz curios. Mai sunt şi alte propuneri cu un numar mai mare de categorii. Constantin Noica ne arată că pâna acum au fost propuse cam 32 de categorii. Lucian Blaga propune şi un dublet categorial al inconştientului ceea ce măreşte şi mai mult numărul categoriilor. Nu cred că se poate ajunge la un consens privind tabelul categoriilor necesare pentru a înţelege lumea. Poate că nici nu este important. Individulizarea minţii omeneşti lasă liberă variabilitatea părerilor. Important este că foarte mulţi gînditori, dintre cei mai credibili, au ajuns la concluzia că avem nevoie de unele idei, pe care le numim concepte, şi care pot fi înnăscute, mai corect spus sunt a priori.

 

 În lumea instinctelor toate acestea sar în ochi. Uneori instinctele, cum sunt cele de apărare, de foame sau cel sexual, ne oferă comportamente complexe sau aproape de necrezut. Antilopa africană Gnu naşte în savană. Aici sunt multe pericole pentru un animal ierbivor ce stă culcat în iarbă şi nu se poate apăra prin fugă. Mama Gnu naşte cu o viteză incredibilă, în câteva minute, iar puiul, nou născutul, are nevoie de aproximativ 10 minute, după ce e născut, ca să se pună pe picioare şi să înceapă să fugă împreună cu mama sa şi cu hoarda. Crabii de uscat din insulele pacificului (insulele Cristmas) se desvoltă în apele mici din jurul insulei din ouăle depuse de mamele crab. Când puii de crab sunt destul de desvoltaţi ca să poată merge pe picioruşele lor invadează plaja, venind din ocean, şi toţi aleargă spre pădure. Cei ce scapă de pescăruşi, sunt salvaţi şi se vor putea desvolta în continuare. Nu mai vorbim despre instinctul păsărilor migratoare. Aceste comportamente limită şi, după cum spuneam destul de complicate,  nu ar putea fi posibile fără anumite „depozite”, fără anumite “cunoştinţe” cu care animalele şi noi, oamenii, ne naştem.  

 

Faptul că avem un bagaj de cunoştinţe, sau de structuri-scheme de cunoştinţe, cu care venim în acestă lume, cu care putem cunoaşte lumea ce ne înconjoară este cheia înţelegerii a ce însemnă, pentru noi, pentru fiecare din noi, realitatea. Lumea exterioară, existentul, ceea ce există, ne influenţează simţurile din cea mai fragedă copilărie. Noi, încetul cu încetul, folosind ceea ce numim experienţa, ne recreem în mintea noastă această realitate cu ajutorul categoriilor înţelegerii. Asta nu înseamnă că realitatea, ca ceva ce este independent de noi, nu există. Ea este, dar pentru noi va fi numai după ce trece prin mintea noastă, a fiecăruia.

 

Cred că am înţeles că realitatea este o sinteză, cam aşa cum a spus Immanuel Kant, a minţii nostre, a creerului nostru, o sinteză individuală care ne permite să înţelegem lumea înconjurătoare. Asta nu înseamnă că mai mulţi nu pot avea aceeasi “imagine” a realităţii. Înseamnă altceva. Având aceeaşi imagine a realităţii putem să avem, fiecare din noi, mici sau mai mari diferenţe în a cunoşte aceeaşi realitate. Doi oameni pot vedea un căţel dar, fiind acelaşi căţel, fiecare îl poate vedea altfel. Ştiu că este vorba de un câine, de unul alb cu pete negre, numai că unul poate fi iubitor de câini şi altul sperios. Fiecare, vazând acelaşi câine îl vede altfel.   Da! Chiar aşa! Dacă fiecare din noi are o imagine diferită, cu puţin sau mai mult, asta nu înseamnă, după cum am spus, că nu există un câine în faţa noastră. Înseamnă cu totul altceva. Acel câine este real, există acolo. Numai că imaginea pe care ne-o formăm, imagine vizuală, auditivă, senzorială ca să vorbim în general, poate fi diferită de la un om la altul. Realitatea fiind aceeaşi poate fi şi diferită.

 

Situaţia asta ce poate părea bizară este întărită, ca structură a funcţiilor minţii noastre, de punctul de vedere al lui Lucian Blaga. El ne propune, pe lângă categoriile înţelegerii, ce sunt folosite de cele mai multe ori conştient sau la limita dintre conştient şi inconştient, şi nişte categorii ale inconştientului care pot şi ele ajuta la individualizarea persoanei. Toate aceste categorii împreună, ale conştientului şi ale inconştientului, formează Matricea Stilistică care pare să fie o structură ce corespunde atât speciei cât şi individului. Asta înseamnă că prin categoriile conştientului şi ale inconştientului fiecare fiinţă umană se deosebeşte de cealaltă, de toate celelalte, fiind totuşi aceeaşi pentru toate fiinţele umane.  Experienţele neurofiziologice contemporane, la care Blaga nu avea cum să aibă acces, îi confirmă supoziţia că prin structura sa mentală omului i  s-a oferit universalul (pe care Blaga îl numea transcendent, Marele Anonim) rămânând o fiinţă singulară. Neurofiziologia ne demonstrează că avem arii specializate în cortex, cum este cea optică, preponderent localizată în regiunea occipitală sau cum sunt ariile limbajului din câmpurile lui Wernike şi ale lui Broca. Este adevărat că acum mai ştim, datorită scanner-ului care filmează şi fotografiază ariile active ale cortexului în raport cu stimulii pe care-i dăm, că ariile vizuale ca şi cele legate de vorbire, sunt mult mai răspândite pe cortex decât se credea şi anumite arii sunt mult mai specializate. Studiindu-se maimuţe care au reusit să înveţe să comunice cu experimentatorul ( un subiect a învăţat în jur de 200 de simboluri pe care le folosea), maimuţe care n-au vorbirea pentru că nu au un aparat fonic, anatomic nu sunt dotate cu aşa ceva, s-a constatat că  utilizarea simbolurilor nu era legată de regiunea temporo-parietală stânga, ca la om. Maimuţa localizează răspândit pe tot cortexul funcţia ei de comunicare simbolică. Aceasta o face mai puţin vulnerabilă posibilelor accidente cerebrale. La om localizarea stângă a ariei vorbirii cu toate dimensiunile ei, sunt de părere specialiştii, reprezină un câştig al evoluţiei, o mai mare eficienţă, asociată unei mari vulnerabilităţi în situaţia unor accidente cerebrale. O specializare asemanatoare cu cea a limbajului, pentru om, o are câinele în zona olfactivă. Câinele are o sensibilitate olfactivă care o depăşeşte cu aproximativ 17 ori pe cea a omului. Aria lui corticală oftalmică este foarte desvoltată comparativ cu creerul. Câinele poate mirosi doar câteva molecule dintr-o substanţă având un univers al mirosurilor nebănuit pentru noi. La om funcţia limbajului, în situaţiile de care am vorbit, de accidente cerebrale în hemisfera stângă, poate fi preluată de alte zone răspândite pe cortex şi, după cum vom vedea, nu mai au fineţea limbajului articulat, asociind de pildă, comunicarea extraverbală, prin semne, gesturi sau prin arătarea obiectelor.

 

Pe corticala creerului nostru sunt zone specializate nu numai pentru limbaj ci şi pentru recunoaşterea figurilor, a diferitelor obiecte uzuale, sau a altor obiecte, zone care pot fi regăsite la toţi membrii speciei, sau la majoritetea, dar sunt şi zone care se desvoltă, prin experienţă şi prin învăţare şi care sunt ale individului. În noi, în Matricea Stlistică pe care o purtăm se întâlneşte, chiar conlucrează, individualul cu generalul speciei, chiar cu universalul, cu transcendentul.

 

Aici apar nişte dificultăţi majore pe care matematica nu le mai poate depăşi, măcar pâna acum, din câte ştim. Când pot spune că A= A? Nu totdeauna pentru că există mici diferenţe între două obiecte ce par identice. Echivalenţa poate avea un grad? Nu poate exista o echivalenţă tare, care să nu fie deranjată de diferitele noatre organe de sinţ? Este o întrebare la care nu se poate răspunde usor. Cu toate acestea diferenţele de care vorbim uneori nici nu sunt sesizabile. Nici nu avem nevoie să le obsevăm. De aceea echivalenţa funcţionează foarte bine în matematica folosita de ingineri, de pildă. Nu este important un fir de praf ce se depune pe un aparat electronic cu toate că acelaşi aparat poate cădea în pană dacă este plin de praf.  

 

Cu siguranţă noi percepem diferit obiectele, fie ele fiinţe, plante sau pietre. Aceste diferenţe ţin de organul, de organele de simţ. Ele diferă la mine faţă de prietenul meu, aşa cum şi percepţiile venite prin aceste organe de simţ diferă. Mai mult. Neurofiziologii au constatat, nu fără stupoare, că localizarea cerebrală a aceluiaş concept, cuvânt, noţiune, este diferită la diferiţii oameni. Cu ocazia intervenţiilor pe creer în cazurile de epilepsie au avut nevoie să verifice funcţia normală a unor arii cerebrale pentru a nu le distruge din greşală. Cu această ocazie au constatat că imaginile şi cuvintele ce le însoţesc, spre exemplu imaginea de casa şi cuvântul exprimat, dar şi multe alte imagini şi cuvinte, au diferite localizări la oamenii operaţi (obsevaţii pe 200 de cazuri). Dacă era vorba de un poliglot cuvântul casă avea o altă localizare pentru fiecare limbă folosită.

 

Oare cum se poate armoniza această diversitate funcţională pe care ne-o oferă creerul nostru cu principiul logic al identităţii? Eventual cu o identitate de grad. Asta ar însemna că mai mulţi putem recunoaşte un câine, îl recunoaştem că este alb cu pete negre, că are un anumit ton al lătratului, îi recunoaştem stăpânul, dar putem să avem o altă părere despre calităţile acestui câine. „Ce e într-un nume când oricum am numi trandafirul miroase la fel”, asta nu înseamnă că nu putem avea o părere diferită, prietenul meu şi cu mine, poate chiar să ne certăm pe acest subiect- mai ales dacă suntem destul de încăpăţânaţi- când admirăm trandafirul din faţa noastră.

 

Veţi spune că diferenţele sunt mici şi nu influenţeză imaginea noastră ca un tot. Aşa este, dar sunt diferenţe. Să le neglijam? Să nu le luam în calcul? Se poate şi aşa ceva. Dar unde ne oprim? Cine ne spune care sunt diferenţele esenţiale şi care sunt cele neesenţiale? Cred că oricât orgoliu am avea tot nu putem da un răspuns consistent. Creerul nostru face, totuşi, această diferenţiere. Din acest motiv criteriul adevărului corespondenţă pare solid. “ Este adevărat că „în faţa mea este un câine”, dacă şi numai dacă în faţa mea este un câine”. La fel se întâmplă şi cu alte obiecte sau fiinţe, de fapt cu toate obiectele şi cu toate fiinţele. Cum ar putea fi luate mărturiile, în tribunale, dacă nu ar exista un astfel de criteriu? Cum este posibil aşa ceva când diversitatea este destul de mare? Nu ştiu dacă cineva poate răspunde direct cum face creerul să aleagă caracteristicile pe care le numim esentiale şi să le elimine pe cele întâmplătoare sau să le lase în planul doi. Să le lase pe mai târziu, când şi dacă va fi necesar. Numai o identitate cu grad ar putea să ne dea o modalitate destul de riguroasă de a ne plimba într-un astfel de domeniu.

 

Ceea ce ştim, ceea ce ne comunică experienţele neurofiziologice, este că experimentatorii amintiţi mai sus arătau subiecţilor o schema a unei case, o schema a unui câine, a unui scaun, a unei mese, şi nu fotografii cu case, mese, scaune, câini. Subiectul răspundea de fiecare dată corect. Asta înseamnă că nouă ne ajunge doar un simbol al unui nume pentru a avea o percepţie a unui obiect, a unei fiinţe. Se pare că avem această posibilitate de abstractizare. Creerul nostru poate face abstracţie de calităţile neesenţiale ale unul obiect recunoscând obiectul. Poate că pe această caracteristică corticală se bazează şi Geschtalt teorie lansată în secolul XIX de W. Wundt. S-a constatat că noi deducem realitatea din experienţele trecute. 75% din oamenii sănătosi nu observă ce se întâmplă în jurul lor. Noi selectăm din percepţiile primite numai ce ne interesează. Uneori vedem, simţim, puţin un obiect, il vedem parţial, în mintea noastră ne imaginăm restul, inventăm realitatea, dacă pot spune aşa, din puţinul perceput, pe baza cunoştinţelor anterioare.  Experienţele neurofiziologice recente confirmă localizări corticale specializate, cum am mai spus, pentru diverse funcţii optice. Observaţiile pe pacienţi cu distrugeri parţiale ale ariei optice au arătat, la o bolnavă care avea vederea păstrată şi care vede chipurile, poate descrie amănunte, dar nu poate să le recunoască. Vede trăsăturile individuale însă îi lipseşte ansamblul. Nu poate avea o interpretare corectă a lumii. Nu poate asocia informaţiile vizuale cu ceea ce cunoaşte deja. Îi lipseşte Geschtaltul, îi lipseşte posibilitatea de a sintetiza mental întregul. O altă pacientă vede imaginile dar nu le poate asocia cu mişcarea. Vede un tren la momentul x si apoi la momentul x+10 secunde. Se sperie când îl vede aşa de aproape. Nu poate face legătura între cele două poziţii pentru că nu poate sesiza deplasarea. Este tot un defect al memoriei vizuale deoarece din experienţa ei, pe care a avut-o înainte de accident, avea şi imaginile legate de deplasare, de mişcare. Un alt caz, un bărbat, vede şi recunoaşte chipuri dar nu poate recunoaşte obiecte casnice chiar dacă le vede. Vede un desen al unei perii, o reda corect desenand-o dar nu ştie ce este. I se arată un disc de 45 de turaţii, îl descrie dar nu ştie ce este. Dacă-l pipăie spune imediat că este un disc de patefon. Alt caz are o leziune occipitală a ariilor vizuale care-i permit să vadă în continuare. Nu mai distinge formele ci numai culorile. Pe un teren de fotbal el vede verde, gazonul, şi ceva alb care se mişcă, mingea. El poate realiza întregul, la care îl ajută probabil şi memoria auditivă, şi reuşeşte să antreneze o echipă de fotbal.

 

Din exemple studiate de neurofiziologi cred că se poate înţelege că percepţiile noastre sunt o sinteză a tuturor simţurilor, o sinteză în care sunt asociate informaţiile receptate de simţuri din exterior cu cele depozitate in memorie. Atenţie! Prin această receptare şi memorizare, de fiecare dată când a fost făcută (ceea ce înseamnă experienţă şi învăţare), au fost folosite categoriile înţelegerii şi ale inconştientului  care au modelat, au memorat, au stocat, toate aceste vechi perceţii, după “chipul şi asemănarea lor”. Ce înseamnă asta? Că percepţiile noastre au fost filtrate, au fost triate, după cum se potriveau mai bine cu unitatea, cu multiplicitatea, cu totalitatea, cu negaţia, cu limitaţia, cu mişcarea, cu cauza, cu Matricea Stilistică, care păstrează în ea toate aceste categorii, şi pe care o avem fără s-o învăţăm. Mai înseamnă şi individualizarea a tot ce percepem.  Se pare că avem Universalul în noi după care se vor “forma” şi toate percepţiile noastre. Se pare că lumea reală există dar noi nu vom şti niciodată cum arată ea de fapt pentru că suntem forţaţi s-o recreem de fiecare dată. Asta nu înseamnă că realitatea ca “lucru în sine” diferă prea mult de realitatea noastră. Poate să fie chiar la fel, numai că nu avem de unde să ştim. Ceea ce ştim este că pentru unii este complet alta şi că, vorbind în general, ea, realitatea, diferă de la unul la altul dintre noi. De cele mai multe ori aceste diferenţe sunt foarte mici dar ele sunt regula. Deaceea cred că putem spune că Realitatea este, fără să greşim prea mult.        

 

Imi cer scuze pentru textul care este cam încâlcit. Este vorba de ceva foarte simplu şi, cred eu, clar, dar defectul în exprimare nu mă ocoleşte.

 

Felul în care putem noi înţelege lumea depinde de un bagaj conceptual cu care ne naştem. Prin el avem universalul în noi care va modela percepţiile noastre individuale, recreând astfel lumea. Platon ar spune ca lumea transcendentă a ideilor ne domină şi prin ea ne facem o părere aproximativă despre lume. Luciam Blaga m-a convins că acest universal îl avem în noi chiar dacă are o posibilă legătură transcendentă.  

 

Legatura necesar transcendentă apare foarte clar in toate formele religioase care ne înconjoară. Ilie în carul lui de foc împrăştie fulgere şi tunete în iulie. Creştinii l-au transformat în sfânt recuperând, astfel, un idol vechi de care nici azi poporul nu poate scăpa şi pe care-l sărbătorim pe 20 iulie. Ilie întrupează frica omului primitiv, dar şi a celui de mai târziu, de focul venit din cer şi de care nu se putea apăra. Este un concept general, al tunetului şi al fulgerului! Donner sau Tonner din Valhala, Jupiter sau Jovis din Olimp, erau aceleaşi întrupări ale aceluiaşi general. Ileana Cosânziana şi Făt Frumos sunt prototipul, generalul, chiar universalul, feminin şi cel masculin în splendoarea lor tinerească. Afrodita este şi ea reprezentanta frumuseţii feminine, aşa cum a fost şi Nefertari căreia Ramses al II-lea i-a ridicat un templu al dragostei şi al frumuseţii la Abu Simbel. Apolo, întruparea frumosului şi tânărului masculin. Diana, zeiţa animalelor pădurii şi a vânătorii, Osiris, regele şi zeul fertilităţii, a revarsării  Nilului care făcea, în fiecare an, să renască Egiptul (fiţi atenţi la matricea stilistică a populaţiei din deşert şi de pe malurile Nilului, diferită de cea a celor ce trăiau în pădurile Europei, în ploile de vară cu tunete şi fulgere). Toţi aceşti zei, ce poartă cu ei un general sau un universal, ca şi mulţi alţii, au fost şi uneori mai sunt o nevoie a omului trecător pe acest pământ de a da viaţă universalului, generalului, pe care-l simţea în el. Acest general, acest universal, care nu ştiu cum s-a cuibărit în om sub forma categoriilor şi care l-a făcut, încă din cele mai vechi timpuri, cum spune Blaga “atunci când a devenit om”,  să simtă nevoia transcendentului. Aceasta îl face pe om, chiar atunci când nu înţelege ceva, sau mai ales atunci când nu înţelege ceva pe care-l simte prezent, să fie mai liniştit, mai împăcat cu el însu-şi, dacă se simte legat cu ceea ce a numit Dumnezeu, legat de transcendent.

 

Pentru că tot am vorbit de realitate, nevoia de transcendent este umană şi este o realitate. Nevoie ce a apărut, cum spune tot Blaga, când omul şi-a dat seama că este înconjurat de mistere, că necunoscutul îi depăşeşte întelegerea şi că este dependent, ca fiinţă, de aceste mistere.

 

Vreau să remarc, folosind un citat din Upanişade, o tulburătoare cunoaştere a sinelui. Călătorul ce merge pe drumul zeilor (devayana) după moarte ajunge la Brahma. Acesta îi pune o serie de întrebări la care călătorul trebuie să răspundă dacă nu vrea să recadă în cascada reîncarnarilor:

“ Cine eşti?”

“ Sunt…..Sinele (atman) fiecărei fiinţe. Sinele fiecărei fiinţe eşti tu. Orice eşti tu, sunt şi eu”.

“ Cine sunt eu?”

“ Realitatea (satya)”

“ Ce este realitatea?”

“ Ceea ce este diferit de simţuri (deva)....

(Kausitaki Brahmana Upanişad, în Upanişad, Ed. Herald, Bucureşti, traducere din sanskrită: Ovidiu Cristian Nelu. Pg.80).

 

Este de remarcat, acest citat din Upanisade, acest punct de vedere modern al începutului metafizicii în India, începuturi nu se ştie când, poate acum 1.500 de ani, poate acum 3000 de ani? Nu asta este important pentru noi ci faptul că se apropie până la identitate cu punctul de vedere a lui Immanuel Kant  Realitatea în Upanişade are funcţia lucrului în sine, ce nu poate fi cunoscut, aşa cum Brahma nu poate fi cunoscut, cunoştinţele noastre fiind cele ce ne sunt date prin simţuri. Realitatea, aşa cum o înţelegem noi, ne este lucrul în sine ci tocmai ceea ce ne este dat prin simţuri.  Două feluri de a gândi atât de apropiale fără o aparentă filiaţie. Dacă există o filiaţie ea s-a realizat numai printr-o matrice stilistică. Studiul acestei matrici stilistice, dacă cineva o va face vreodată, ar trebui să ne ducă foarte departe. Sau, poate acesta este unul din marile adevăruri la care, dacă ajungi, nu contează din ce parte a globului eşti şi nu este nevoie de nici o filiaţie.

 

Să mai înaintăm cu un pas şi să vedem ce ar mai putea fi Imaginaţia. Imaginaţia şi iluzia! Care să fie limita, limitele, între imaginaţie, iluzie şi realitare?

 

Mai întâi, imagine. Imaginaţia este legată, deci, de simţul vederii. Nu este o imagine văzută direct ci una văzută indirect, aşa cum vedem în vise, un fel de imagine a memoriei, o imagine interioară, nu una a exteriorităţii. De aceea poate fi foarte aproape de iluzie. Numai că imaginaţia este o facultate a creerului nostru care este cel mai aproape de inteligenţă, de creativitate. Îţi imaginezi ceea ce nu este şi reuşeşti să-l faci să fie. Îţi imaginezi o minune şi mâine ea va fi. Iluzia este şi ea un fel de realitate, dacă pot spune aşa o realitate falsă, o imaginaţie falsă.  Imaginaţie falsă! Este o imaginaţie care nu se poate realiza, care ştii că nu se poate realiza. Nu ştiu cum să vorbesc despre aşa ceva. Dacă vă amintiţi, a fost un film cu Tom Curtney, Billy the Lier (Billy mincinosul). Eroul, fără să fie nebun, îşi imagina tot felul de situaţii pe care nu le putea realiza datorată resurselor sale limitate sau convenţiilor. Era, ceea ce spunem, cineva care se minţea singur creându-şi o lume, sau momente de lume, iluzorie. Poate că este vorba de cea mai periculoasă minciună pentru că merge mână în mână cu laşitatea. Deci, iluzia este un fel de minciună pe care ţi-o asumi, în care ajungi să crezi. Este o încipuire pe care o crezi aevea cu toate că ea nu va fi, ştii bine că nu se va realiza. Realizarea ei depinde de tine. Sigur că pot fi şi iluzii ne voluntare numai că ele nu sunt regula.

 

Închipuire, poate că este o exprimare mai aproape de ce se întâmplă într-o falsă imaginaţie, într-o iluzie. Dai chip, în-chipueşti, închipuieşti întru ceva ceea ce ai vrea să vezi cu toate că eşti sigur că nu eşti în stare de realizare. Închipuirea este iluzie dar nu este imaginaţie. Am prins o delimitare, o limitare realizată, între imaginaţie şi iluzie.

 

Pâna aici ne-am aflat pe un tărâm al normalităţii, al sănatăţii mintale, dar ce ne facem când acest nivel este depăşit? Ce ne facem, aşa cum am mai pomenit, cu lumea imaginară, a iluziilor, din bolile psihice? Ce ne facem cu căutarea iluziilor prin droguri?

 

Iluziile bolnavilor psihici sunt o realitate a lor, a fiecăruia. Boala respectă individualitatea percepţiilor.

 

În cazul drogurilor, o situaţie periculoasă, care ridică cel putin o întrebare care ar trebui analizată. De ce sunt căutate drogurile? Cum se explică tentaţia lor? Întradevăr, problema drogurilor ce produc iluzii plăcute ne poate duce pe un drum interesant. Este drumul care ne spune că omul are nevoie de iluzii, de imaginaţie. Să nu uităm că tavernele unde se fuma opiu in China erau o realitate cotidiană. Nu ştiu dacă vizitatorii în căutarea de iluzii erau numai cei lipsiţi de imaginatie? Dar, cu siguranţă, aceşti căutători de iluzii uşor administrate simţeau nevoia acestei lumi imaginare care le lipsea din varii motive.  Chiar când imaginaţia nu merge pe un drum artistic sau ştiinţific, pe un drum creator, şi se apropie mai mult de iluzie, ea există ca o necesitate. Ce înseamnă aceasta? Simplu. Dacă institutorii ar şti să dea tinerilor, elevilor, motive să-şi imbogăţească imaginaţia creativă, fie ea artistică, fie tehnică, ar fi mai puţini utilizatori de amfetamine, de opiu, de cocaină, de haşiş, de marihuana. Imaginaţia omului ar trebui susţinută şi încurajată prin orice mijloace. Daţi frâu liber imaginaţiei ar trebui să scrie pe toţi pereţii, în scoli sau pe stradă. Învăţarea eliberării imaginaţiei ar trebui predată copiilor de cei mai buni profesori posibili şi ar trebui considerată la fel de importantă, dacă nu mai importantă, decât acumularea cunoştinţelor.

 

Dacă vrem să fim consecvenţi, cu cele spuse ceva mai sus, ar trebui să dăm valoare de realitate atât iluziei cât şi imaginaţiei. Chiar aşa este. Amândouă ne aparţin nouă, noi ne imaginăm, noi avem iluzii aşa cum tot noi imaginăm. Numai că, am văzut, că între ele este o de-limitaţie, o limitare realizată. Imaginaţia este, de cele mai multe ori, creatoare pe când iluzia este o retragere în şi din neputinţă, în şi din laşitate, din faţa unui act creator. Ne imaginăm ceea ce nu este încă dar va fi. Nu este chiar o obligaţie. Ne putem imagina ceva şi să nu-l putem realiza, să nu poată fi realizat, din varii motive. Jules Vernes şi-a imaginat ceea ce deabea noi am văzut. Literatura SF de azi, după părerea mea, fabulează de cele mai multe ori în cel mai rău sens construind iluzii după iluzii, construind lumi oribile şi speculează la maximum nevoia omului de a fi speriat, de a fi îngrozit, oferind iluzii morbide. Este mai aproape de drog decât de Jules Vernes. O salvare ar putea fi religia, legătura omului cu transcendentul. Nu voi intra mai mult în acest subiect plin de dificultăţi şi de spini. Voi aminti doar că omul are nevoie de transcendent, de acestă legătură, religo, care înseamnă şi teamă, scrupul de conştiinţă, teama celui ce are conştiinţa încărcată şi care-i oferă protecţia transcendentului. Ce s-ar fi întâmplat cu poporul evreu, în miile de ani ce au trecut, fără religie. Iar noi creştinii, care datorăm evreilor credinţa noastră, ce ne vom face fără această credinţă în lupta, din ce în ce mai aprigă, cu terorismul. Numai credinţa ne va ajuta să nu ne predăm în mâna celor ce vor să ne siluiască trupurile, mintea, şi spiritul nostru. Această nevoie de transcendent, de care a vorbit Lucian Blaga, ne va salva. Nevoie care începe cu mirarea în faţa misterelor ce ne înconjoară şi care continuă şi după ce am dat la o parte vălurile ce acopereau unele mistere. Aceasta este moştenirea lăsată de Lucian Blaga, şi ea este frumoasă, este înălţătoare, este lupta noastră de zi cu zi, creativitatea noastră, este ceva ce se poate realiza şi chiar o realizăm prin toate ştiinţele si prin manifestările artistice.

 

Încă ceva despre iluzie şi legătura ei cu minciuna. Am văzut că reconstruirea realităţii, de fapt construirea realităţii, în mintea noastră este o funcţie normală a creerului. Nu ştiu dacă în sinteza realităţii participă, poate participa, şi un anumit grad de iluzie? De ce nu? Pentru că iluzia însemna o realitate cu care ne îndepărtăm de realitate! Se pare că avem mai multe feluri de realitate. Dar şi minciuna înseamnă depărtare de realitate. Numai că, de fapt, atât iluzia cât şi minciuna sunt o altă realitate, am văzut că sunt o realitate falsă, o imaginaţie ce nu se poate realiza sau o realitate falsificată, de aceea o şi numim altfel, o numim iluzie şi nu imaginaţie. Minciuna ca şi iluzia pot fi supuse voinţei noastre, pot porni din ea, sau pot să ne fie administrate. Iluzionistul este un fel de mincinos dar un mincinos pe care-l plătim noi să ne mintă. Minciuna ocoleşte sau vrea chiar să deformeze adevărul (un cuvânt mare cu care toţi suntem de acord, numai că atunci când vrem să-l prindem, să-l ţinem bine strâns, este ceva mai greu să-l definim), asta nu înseamnă că nu este şi ea cât se poate de reală. Tocmai pentru că minciuna, ca şi iluzia, sunt reale sunt şi atât de periculoase şi uneori cu greu le putem disocia de ceea ce numim adevăr.     

 

Imaginaţia şi iluzia, indiferent dacă ambele sunt reale, vor desemna, vor exprima, situaţii opuse, chiar contrare. Cu toate acestea imaginaţia ţine pasul cu realitatea. Am văzut că imaginaţia este o funcţie benefică a minţii noastre. Imaginaţia este creatoare. Cu ajutorul acestei imaginaţii creatore s-a realizat tot ce avem, toate minunile lumii, întreaga noastră civilizaţie, tot ce ne înconjoară. Este şi o parte pe care o numim imaginaţie bolnavă, nebună, imaginaţia care creează ceea ce numim răul. Războaiele, distrugerile, crimele, furturile, şi ele necesită imaginaţie, chiar imaginaţie creatoare, dar creatoare de rău. Rău şi bine. Iarăşi cuvinte greu de explicat când ne îndepărtăm de om şi de ceea ce el reprezintă. În lumea naturală unde nu intervine omul, în junglă sau în unele rezervaţii destul de mari pentru a scăpa de intruziunea omului nu există noţiunea de rău şi de bine, decât dacă noi de raportăm la faptele ce se întâmplă acolo. Când vorbim de poluare sau de bolile pe care omul le favorizează în lumea animală doar atunci apare noţiunea de rău legată de viaţa animală. Animalele nu se omoara niciodată numai pentru plăcerea de a omorâ, ele omoară ca să mănânce, să supravieţuiască. Răul şi binele sunt noţiuni strict legate de om, de relaţiile dintre oameni, de ceea ce omul face sau nu face naturii, de acţiunea lui creatoare sau distrugătoare.

 

 

Să ne reîntoarcem putin la neuro-fiziologie şi la posibila ei relaţie cu realitatea. După cum am mai vorbit,  aria corticală a limbajului este în hemisfera stângă, câmpurile lui Wernicke şi Broca. Am văzut că animalele care nu sunt vorbitore dar care, aşa cum sunt cimpanzeii, pot învăţa simboluri şi pot, cu ajutorul lor, să comunice cu experimentatorul, au o distribuţie a acestor zone cortical pe ambele hemisfere. Aceste date au fost înregistrate cu ajutorul cinematografiei prin scanner. Cimpanzii pot asocia un simbol cu un cuvânt. Controlul s-a făcut urmărind abilitatea de a apăsa pe o tastă corespunzătoare. Aduc aminte că încă în anii 50-60 s-au făcut astfel de experimenţe pe cimpanzei cu rezultate asemănătoare. Ceea ce a lipsit atunci a fost posibilitatea dea vizualiza activitatea cortexului.

 

Un caz de care am pomenit, în trecere, anterior este cel al unui om de ştiinţă care a suferit un accident vascular cerebral în hemisfera stângă care i-a limitat, i-a alterat vorbirea. Pacientului i s-a făcut un program complex de recuperare care a avansat lent şi greu. Ajunge să folosească corect cuvintele dar vorbirea pacientului nu are conţinut. Ca să se facă înţeles este nevoit să apeleze la expresia feţei, la diferite semne, gesturi, să arate obiectele, pe scurt la comunicarea extraverbală. Zona specializată corticală a pacientului este distrusă. Se practică o explorare cu scanner-ul şi se observă că alte zone ale cortexului sunt active şi preiau limbajul, înţelegerea lui şi comunicarea înţelegăroare, de data aceata  zone răspândite pe ambele hemisfere. Problema este că aceste noi zone folosite de comunicare, ca să sprijine limbajul deficitar, nu mai sunt comparabile cu ariile specializate. Recuperarea s-a făcut cam în felul în care cimpanzeii reuşesc să înveţe să comunice.

 

 

De aceea neuro-fiziologii sunt de părere că specializarea vorbirii la om nu se putea face decât limitându-se la o hemisferă. Prin aceasta fineţea folosirii cuvintelor, a ariei lor de înţelesuri, a putut să evolueze, probabil mai evoluează încă, făcând din vorbire o funcţie de mare valoare. Aceste experienţe sunt şi un stimulent pentru cei ce ne spun, de foarte mult timp, că educaţia este foarte importantă. Copilul este apt de a forma aceste arii ale vorbirii, de a le perfecţiona. Atunci este bine să înveţe să vorbescă corect, să  se exprime frumos, să scrie corect, să înveţe mai nulte limbi (a căror arii corticale se vor ajuta una pe alta şi nu se vor încurca, pentru că folosesc localizări separate), numai astfel un copil va evolua frumos.

 

Arheologii care ştiu neuro-fiziologie şi au studiat comportamentul uman au putut să descifrze posibilele  mutaţii ale crerului uman în timpul evoluţiei. Evoluţie ce poate fi studiată prin abilităţile acestor oameni, care aveau probabil un limbaj, aveau deci raţiune, realizau unelte, le inventau. Din acest punct de vedere se poate observa o diferenţă mare între oamenii de Neandertal şi Homo Sapiens, omul de Cro-Magnion. Descoperirile arheoogice legate de neandertalieni ne arată că foloseau piatra cioplită ca unealtă dar nu au folosit osul. Nu au prelucrat oasele de animale. Nici pietrele cioplite nu sunt diversificate. Omul de Neandertal era foarte puţin inventiv. Pare că-i lipsea nevoia de a crea ceva nou. Probabil că foloseau un vocabular redus de cuvinte şi nefiind inventivi  par lipsiţi de imaginaţie. In schimb, omul de Cro-Magnion  şi-a diversificat mult uneltele. Foloseşte şi uneltele de os care au o mare varietate. Probabil că vocabularul lui era mai bogat decât al neandertalienior şi a ajuns să fie stămoşul nostru.

 

 

Imaginaţia, visul, poate ca sunt cele mai frumoase episoade din viata noastră, chiar dacă uneori sunt oribile, uneori momente de groază de care deabea de scăpăm când ne trezim, cu toate că uneori rămân în mintea noastră destul de mult timp. Freud este marele găsitor al umbrelor vieţii noastre ascunse dar pe care nu o putem controla, ea chiar ne controlează pe noi, ne domină fără să vrem.

Se făcea că eram în casa noastră, în vechiul dormitor, era şi Ana catrina acolo chiar dacă arata altfel. Avea parul roşu. Pe covor erau 2 căţei dar erau şi o droaie de pisici mici ce foiau. De unde veniseră atâtea? Parcă din curtea vecina de unde mai venisera pisicuţe în grădină ş pe acoperişul căsuţei din spate, de pe Lab. Le-am cules în brate şi Ana Catrina mi-a dechis usile şi a mers cu iine pana acolo să le înnapoiem. M-am întors si in camera erau iar pisici. Le-am cules şi pe astea şi le-am dus condus tot de Ana Catrina. Mai erau persoane acolo. Trebuia să am un meteeng cu colaboratori, nu stiu la ce colaborau. Corina a pus o masa frumos aranjată, aşa cum numai ea ştie să facă,  masa era aşternută pe terasa de la intrare, afară dar deoadată curtea s+a umplut de oameni care foiau. Aproape că nici nu mai puteam intra în casă. Pe scări, la intrare si pe terasa, pentru ca era si un TV acolo, se adunaseră o droaie de copii, parcă veniţi atraşi de aparatul TV. M+am suparat foarte si am strigat să opreacscă TV+ul şi să plece. Câti-va copii s+au îmbufnat dar până la urmă au stin aoparatul si au plecat.

Deoadată am văzut o masă lungă întinsă de la poartă până în fundul curţii la care erau o sumedenie de invitaşi. Toţi sedeau jos pe scaune. Lumea foia în jur. M-am trezit şi nu am putut adormi imediat cu tiate că am încercat.

Ayi noapte am avut un alt coşmar, ştiu li eu căt era coşmar?  În orice caz era visul meu, era inconştientul meu pe care nu am reuşit să-l curăţ de imagini care acum răbufneau în mintea mea, adică deveneau adevărate imagini

 

În loc de concluzii aş spune că realitatea, imaginaţia, iluzia, adevărul, răul şi binele, nu sunt numai nişte cuvinte ci chiar cheia trăirii noastre pe acest pământ. De aceea au şi fost un subiect constant de preocupare.  Aceste cuvinte vor fi întotdeauna, şi de acum încolo, subiectul unor comentarii, unor dezbateri, unor păreri contradictorii din care se va alege, se va lămuri, aurul înţelepciunii.  

 

 

                                                         X                              X

 

                                                                          X

 

Este un capitol din cartea, în pregătire,  Lucian Blaga II. Pentru o nouă teorie a conştiinţei (a conştienţei şi a inconştientului).