REINTOARCEREA LA BLAGA.

 

 

Introducere.

In ultimii ani se poate observa o destul de timidă, dar insistentă reîntoarcere la filonul filosofic deschis de Lucian Blaga. Au apărut monografii, mă gândesc la filosofie pentru că poezia lui Blaga are locul ei de nezdruncinat, şi studii care încearcă cu greu să se caţere pe acest pisc. Cred că multe sunt modeste, mă refer şi la studiul meu în care dacă deabea reuşesc să înlătur puţin zgura depusă ca uitare. Nu ştiu de ce peste opera lui filosofică, s-a aşternut o neîncredere nejustificată. Poate că n-ar trebui să mă mir, să ne mirăm, cei câţiva care suntem convinşi de puterea gândirii lui, pentru că reacţia umană, mai ales reacţia umană de masă, reacţia umană influenţată de alţi câţiva, care pot fi auziţi, este adesea pe cât de imprevizibilă pe atât de incorectă. 

 

Poate că a venit momentul ca ceea ce a fost neglijat să fie pus la loc. Este vorba de gândirea lui Lucian Blaga. Tot o posibilitate a dificultăţii apropierii de această gândire este şi faptul că ea ne este prezentată în patru trilogii masive (fără a mai vorbi de  alte scrieri filosofice). De care să ne apucăm mai întâi? De Trilogia Cunoaşterii? De cea a Culturii? Student fiind am început sa citesc Trilogia Cunoaşterii şi recunosc că mi-a fost greu. Nu m-am apropiat de Blaga atunci, mult mai târziu după ce-mi atrăse-se atenţia Constantin Noica asupra gândirii lui Blaga. Era perioada când pregătea o crestomaţie în germană. Mi-a atras atenţia interesul lui pentru Blaga, acest interes târziu a avut pentru mine o mare semnificaţie. Am reînceput lectura filosofiei lui Blaga. Am pornit, de data asta  cu Trilogia Culturii şi am făcut foarte bine. In Orizont şi Stil am descoperit, puţin uimit, o nouă teorie a inconştientului pe care puţini au înţeles-o până în prezent şi care este practic necunoscută lumii.  La noi s-au făcut eforturi meritorii pentru a atrage atenţia asupra acestui pilon al gândirii lui Blaga, asupra filosofiei adâncurilor, asupra noologiei abisale, eforturi care nu se prea oglindesc în alte scrieri româneşti. Criticii literari români, teoreticienii artelor, oamenii de cultură, nu reflectă în ceea ce scriu din gândirea lui Blaga şi mă întreb de ce?  Nu-l cunosc sau nu-l consideră interesant? Printre studiile care trebuiesc menţionate vreau să amintesc volumul colectiv L.Blaga Cunoaştere şi creaţie, editat de Cartea Românescă în 1987, într-o perioadă nu prea prielnică gîndirii filosofice în România, volum în care au fost srise pagini care au atras atenţia asupra valorii, asupra importanţei, gînditorului de la Lancrăm, unele texte fiind reeditate în volumul Dimensiunea metafizică a operei lui Lucian Blaga, Ed.Ştiinţifica, 1996, volum îngrijit de doamna Angela Botez, în care în afara unei antologii de texte filosofice sunt tipărite unele dintre cele mai improtante studii şi articole despre opera sa. Vasile Dem Zamfirescu scrie in studiul său Matricea stilistică înconştientă şi personanţa epuizeză contribuţia lui Blaga la desvoltarea gândirii abisale.... Lucian Blaga va realiza atât în Trilogia culturii cât şi în Trilogia valorilor analize remarcabile ale unor fenomene culturale concrete... Spiritul este conştient dar şi inconştient..[1] iar doamna Angela Botez scrie “ Închegată sistematic în jurul unui ax central constituit din conceperea matriceii stilistice culturale şi a dubletelor categoriale, filosofia lui Lucian Blaga îşi desvăluie excepţionala arhitectonică teoretică..”.[2] Toate scrierile filosofice improtante ale lui Blaga sunt marcate de aceste concepte fundamentale ale unei noi teorii a inconştientului şi a conştientului. Blaga, care cunoscuse foarte bine freudismul când studia la Viena şi care a scris două piese de teatru în care arată o bună cunoaştere a psihanalizei, şi-a dat seama că se poate spune ceva mai mult despre inconştient din perspectiva filosofică. Intreaga sa construcţie filosofică ar fi şchioapă şi greu de înţeles dacă nu se pleacă cu înţelegerea de la Filosofia stilului publicată în 1924 şi desvoltată în Orizont şi Stil, publicată prima dată deabea în 1935. În Eonul Dogmatic, Cunoaşterea Luciferică şi Cenzura Transcendentă, publicate în 1931,1933 şi 1934 şi apoi în Trilogia cunoaşterii (1943), aşa cum spune şi doamna Angela Botez în Dimensiunea metafizică a operei lui Lucian Blaga, filosofia cunoaşterii (cum se spunea şi se scria în literatura filosofică de atunci a cunoştinţei), construcţia filosofică, se bazează pe dubletele categoriale ale inconştientului. Cum ar putea să fie instituită, cum se exprimă Blaga, o censură transcendentă altfel decât prin limitele categoriale pe care le posedă omul. Realitatea ce ne înconjoară ne este nouă adusă prin simţuri, ceea ce numim estetic, dar nu poate fi înţeleasă decât conceptual, categorial. La această înţelegere participă, tot după Blaga, atât categoriile conştientului, vechile categorii ce au fost desfăşurate în istoria gândirii umane de la Platon până la Kant cât şi cele ale inconştientului, prin personanţă. Ne putem da seama, putem chiar studia funcţia conceptelor (au fost studiate numai parţial şi nu şi cele ale matricei stilistice inconştiente) în patologia umană atunci când, din diverse motive, neuronii, zonele cortexului, în care se păstrează memoria conceptuală au fost afectate, sau au fost distruse, şi pacientul nostru în ciuda prezenţei tuturor simţurilor (fapt atestat prin examinări clinice) este practic deconectat de lumea exterioară sau o înţelege total aberant (în acest caz neuronii memoriei conceptuale mai funcţionează parţial dar mare parte din legăturile necesare dintre ei au fost pierdute sau sunt puternic distorsionate-  bolnavul nu-şi mai recunoaşte propriul copil, nu se mai poate plasa bine în spaţiu sau în timp considerându-se copil, vorbind cu un străin ca şi când ar fi fratele care locueşte peste ocean, considerând că se află într-un alt oraş şi într-o altă casă, într-o altă perioadă de timp). De aceea am spus că este păcat că oamenii de cultură români nu se interesează de opera lui Lucian Blaga, din necunoaşterea gândirii blagiene au de pierdut şi  medicii; psihiatrii care nu sunt de loc mulţumiţi în practica curentă de psihanaliză, neurologii care ar putea să se aplece cu mai mult succes asupra hărţilor funcţionale ale creerului, toţi cei ce ar putea folosi cu succes această nouă teorie asupra inconştientului şi a conştientului.

 

Insist atât de mult asupra acestui domeniu al filosofiei abisale construită de Blaga care trăieşte în umbră chiar şi în anul de graţie 2003, în care scriu aceste rânduri, o umbră care ar trebui luminată mai întâi la noi în ţară prin aducerea lui la cunoştinţa unui public cât mai larg. Este adevărat că ar trebui cunoscut şi de nevorbitorii de limba română dar aceata nu se poate face decât după ce-l vom lumina noi. Este adevărat că există o traducere franceză care nu se vinde. Nu se vinde nu din dezinteres ci din considerente politice. Când am vorbit cu un prieten şi în acelaş timp un filosof francez care să mă ajute să traduc cartea mea în franceză am fost întrebat dacă Blaga a fost legionar. Intrebarea nu este de loc lipsita de sens. Editorul francez al traducerilor din Blaga, editor care este un român, este considerat în Franţa de extremă dreapta si editura lui, magazinul pe care-l are, a fost devastat de contestatari acum câţiva ani. Atunci când Blaga fusese propus pentru premiul Nobel guvernul României a intervenit pe lângă comisia premiului Nobel, cineva a spus acolo că Blaga a fost probabil legionar, în orice caz că a fost ministru plenipotenţiar într-un guvern bănuit de o afiliere la extrema dreaptă interbelică, el fiind susţinut de Octaviam Goga, fost prim ministru dar un mare om de cultură care, într-adevăr l-a susţinut pe Blaga.  Acesta este motivul pentru care Blaga nu este receptat in Franţa unde este în continuare considerat legionar. Noi ştim că este fals dar ce contează asta. Răul a fost făcut de mult timp. De aceea am spus şi repet, pornirea pentru readucerea lui Blaga pe locul pe care-l merită în cultura europeana trebuie început de la reprezentanţii noştrii culturali în legaţii din străinătate, de către reprezentanţii guvernamentali care trebuie să muncească serios dacă vrem să se schimbe imaginea greşită pe care străinii o au despre activitatea politică a lui Lucian Blaga.  Pâna atunci orice volum de filosofie care va avea pe copertă numele lui Blaga va fi boicotat în străinătate şi nu va putea fi vândut.

 

Lucian Blaga şi Fenomenologia.

Să ne reîntoarcem la Blaga gânditorul. Dacă primul stâlp al gândirii sale este filosofia adâncurilor, o nouă teorie a inconştientului şi a conştientului, al doilea stâlp este Misterul.Când citim mister, cunoaştere paradisiacă, cunoaştere luciferică, eon dogmatic, ar trebui să nu uităm că avem de a face cu un poet şi cu un gânditor care construeşte un sistem filosofic original.  Heidegger, care are şi el o construcţie filosofică originală, foloseşte şi el termeni originali  cum ar fi Dasein-ul. Căutările filosofice au uneori nevoie de termeni care sunt folosiţi ca o metaforă filosofică, termeni care ascund în ei, sau exprimă, ceea ce gânditorul ar vrea să spună şi nu poate spune prin cuvintele uzuale. Pentru că am amintit de Heidegger, misterul nu este departe de ascunsul, de învăluitul, de acoperitul, de care ne vorbeşte el în Fiinţă şi Timp.  Dar nu este singura asemănare cu fenomenologii. Husserl, în Cercetări logice, ne vorbeşte despre intenţonalitate, un act psihic care vizează ceva, care are o intenţie, o direcţie, se îndreaptă către ceva. De aici vine şi “…sloganul fenomenologic ”Către lucrurile însele””[3], cum spune Gabriel Liiceanu într-un remarcabil studiu, remarcabil prin claritatea cu care este expusă gândirea lui Heidegger, studiu care încheie volumul Fiinţă şi timp. Cât de departe este acest slogan de întreaga construcţie a cunoaşterii luciferice, de ideea teorică ca punct de salt în vederea deschiderii, despicării, unui mister, idee teorică ..aşezată în centrul dinamic al unei probleme de cunoaştere luciferică..[4], idee teorică care este orientată către un mister şi care despică obiectul într-un fanic (un cunoscut, un “ceea ce se arată) şi un criptic (un ascuns, un învăluit, o aparenţă învăluită)?

 

 Dar ce se poate spune despre intuiţia categorială? Gabriel Liiceanu ne spune că la Husserl ca şi la Heidegger: ”Ne mişcăm într-o lume deja interpretată, în care categoriile…sunt dotate cu intuitivitate şi în care intuiţiile au deja “agăţate” de ele noţiuni şi cuvinte”[5], cu alte cuvinte ceea ce noi, ca oameni, surprindem prin simţuri din mediul ce ne înconjoară nu ne poate fi redat în mod simplu şi direct ci numai prin filtrul categorial pe care-l avem. Ce spune Blaga? Avem în noi un apriori categorial, categorii ale conştienţei şi, ca un dublet, categorii abisale,   

care împreună filtrează toate percepţiile noastre, care chiar le modelează, care sunt o censură fără de care nimic nu poate fi perceput sau gândit. Categorii care ne caracterizează pe noi ca oameni. Husserl va spune :” ..ceea ce este sesizat… are o altă amplitudine decât ne-o dau simţurile. Altfel spus, noi primim în chip nemijlocit mai mult decât dă experienţa.”[6]  Poate că Lucian Blaga vede şi mai mult, mai departe, decât văd clasicii fenomenologiei, pentru că la el omul, conştiinţa omului, spiritul lui, este atât conştient cât şi inconştient

 

Este de remarcat că Heidegger pune ca titlu pentru principalul lui opus Fiinţă şi timp. Poate că titlul complet at fi trebuit să fie, Fiinţă, timp şi om deoarece fiinţa este legată, într-adevăr, de timp (poate chiar o traducere posibilă a Dasein-ului heideggerian ar pute fi fiinţa aici, fiinţa acum) numai că atât fiinţa cât şi timpul nu sunt fără om, ele există numai prin noi oamenii. Din acest punct de vedere ontologia, „ştiinţa fiinţei”, “legarea…luarea de poziţie”, “aducerea la lumină” a fiinţei nu are sens în afara omului. Aceasta face ca teoria adevărului să fie legată de om. Heidegger scrie despre “perceperea sensibilă pură a ceva… în această măsură perceperea  este întotdeauna adevărată. Ceea ce înseamnă: vederea descoperă întotdeauna culori, ascultarea descoperă întotdeauna sunete. Însă “adevărat” în sensul cel mai pur şi mai originar, adică descoperind şi neputând niciodată să acopere, este noein-ul pur,… Acest noein nu poate niciodată să acopere, nu poate fi niciodată fals…”[7]. Ce înseamnă asta? Dacă ar fi să putem percepe în mod pur realitatea (nu prin intermediul categoriilor şi nici prin organele noastre de simţ care ne oferă doar ce pot ele oferi), atunci ea s-ar prezenta simţurilor şi creerului nostru fără să mai aibă vre-un rost întrebarea despre adevăr şi fals pentru că totul ar fi în mod necesar adevărat. Numai că noi percepem prin capacitatea fizică de percepere a organelor noastre de sinţ şi tot ce percepem este modelat de categoriile noastre. Heidegger va spune logosul, care face ca ceva să se vadă, ... tocmai de aceea el poate fi adevărat sau fals...fiinţarea despre care este vorba e scoasă afară din ascunderea ei şi e făcută să se vadă ca un neascuns (aleteia), este descoperită. ..Faptul de a fi fals (pseudestai) înseamnă acelaş lucru cu a înşela în sensul de a acoperi...[8] Sau când scrie: “ Ceea ce se arată- fainestai- este adus la lumină... numai că fenomen poate fi şi aparenţă, adică ceea ce se arată poate să arate ca ceva care nu este...este un ca şi... acel ceva prin care ceva se anunţă, în sensul că nu se arată..[9] Adevărul şi falsul apartin omului care percepe şi gândeşte, care poate desvălui ceea ce-i ascuns, acoperit, care se poate înşela asupra desvăluirii sau chiar poate acoperi, ca să înşele. Adevărul şi falsul sunt valori relative la om.

 

Blaga ne propune ceva foarte asemanător. Adevărul şi falsul nu sunt tema lui principală aşa cum este la Heidegger, bineînţeles adevărul şi falsul ca desvăluire sau acoperire a fiinţei, a fiinţării, dar undeva foarte aproape de gândirea lui Heidegger, Blaga supune misterul nediferenţiat, care este totuşi o prezenţă, cunoaşterii luciferice printr-un salt al gândirii sub ghidul unei idei teorice (care are în vedere un anumit mister, o anumită direcţie) care va deschide acest mister aducând o parte ce se arată din misterul astfel deschis, fanicul, şi o parte, ce chiar dacă misterul este deschis, se va ascunde în continuare,  cripticul obiectului în criză. In felul acesta Conceptul misterului devine conceptul central de care trebuie să se ocupe teoria cunoaşterii.”[10] Fanicul este cel ce se arată în lumină iar cripticul cel ce se arată rămânând învăluit, acoperit. Cunoaşterea luciferică poate proceda la reluarea saltului în cripticul rămas înaintând, din etapă în etapă tot mai adânc, în cunoaşterea unui mister. La Blaga un mister se potenţează prin repetatele revelări, deoarece cu cât pătrundem mai adânc în cunoaşterea lui cu atât devine mai greu de pătruns. Adevărul, aşa cum am spus, nu este tema lui Blaga, dar el este legat de cunoaşterea umană, el depinde de om, ca şi la Heidegger, el este relativ la om. În natură ideea de adevăr nu are rost fără participarea omului, fără participarea afectivităţii lui. Revenind la cunoaşterea luciferică, ideea teorică este la Blaga o limită, un origo, de la care se face saltul în mister, pentru despicarea misterului într-un fanic şi un criptic, dacă repetăm saltul în aceeaşi direcţie spre mister, spre cripticul rămas, putem considera ideea teorică, care de fiecare dată va avea ceva nou în ea, ca o limită provizorie a înaintării în adâncimea cunoaşterii. Este o cunoaştere cu limite pe nivele de salt.

 

Cred că asemănările ar mai putea să fie urmărite în continuare dar nu aceasta este important. Fenomenologia lui Lucian Blaga poate semăna cu cea propusă de Husserl şi de Heidegger pentru că este tot o fenomenologie. Blaga a putut fi influenţat de lucrările lor conştient sau inconştient, cu toată această posibilitate nu putem să nu obsevăm originalitatea construcţiei filosofice blagiene şi faptul, deloc minor, că este o fenomenologie ce are la bază o nouă teorie a conştientului şi a inconştientului.  La Heidegger afectivitatea omului intră în joc prin grijă (Sorge), omul trebuie să aibă grijă la ce aduce la desvăluire şi la ce ascunde, deasemenea ascunsul de nepătruns este o altă grijă a omului. Este bine ca să am grijă la ce scriu acum pentru că orice cuvânt adus la viaţă, Dasein-ul, fiinţa aici, este cea care poate să trăiască în mintea altora prin mine. Grija ne însoţeşte în toate actele noastre, conduce comportamentul nostru, este creatoare de fiinţă pentru că-l stăpâneşte pe om. Grija nu apare în filosofia lui Lucian Blaga dar omul cu determinarea de a fi creator este chiar scopul acestei filosofii. Afectivitatea, în care grija are sălaş, ne apare la un alt gânditor român, la Ştefan Lupaşcu, filosof al ştiinţei care a propus o dialectică a omogenităţii şi a heterogenităţii a celor trei materii (materia fizica, nevie, materia vie si cea cuantică, a microparticulelor dar şi psihicul), dialectică în care nivelul T reprezintă  echilibrul energetic între materia fizică şi cea vie, care poate fi lumea microfizică ca şi psihicul. Cum ne spune chiar el: “ l’affectivitJ porte les signes, les caractJristiques de ce que l’on a de tout temps, considJrJ comme ontologique, comme l’Ltre[11] ( afectivitatea poartă semnele, caracteristicile, a ceea ce din toate timpurile a fost considerat ontologic, ca fiinţă).  Afectivitatea în care este cuprins şi spiritul este pentru Lupaşcu fiinţă. Grija poartă în ea  spiritul fără de care creaţiile omului n-ar mai putea fi.

 

Sigur că există o dificultate evidentă când citeşti textele filosofice scrise de Lucian Blaga. Te loveşti de prezenţa metaforelor, denumiri cu funcţie metaforică, uneori un text destul de dens. Se pare că atunci când gândirea ta vrea să aducă ceva nou în gândirea altora dificultăţile de construcţie a ideilor se îmbracă cu dificultăţi de exprimare. Textele devin dificile. Dacă credeţi că textele lui Kant, ale lui Hegel sau ale lui Heidegger sunt mai uşor de citit vă rog să-mi comunicati reuşita. Textele antice par mai clare, acolo ne lovim de altă dificultate, de bogăţia de conţinut a unor temeni, a unor noţiuni,  ceea ce face traducerea extrem de dificilă. Pentru asta este remarcabil efortul unor gânditori importanţi  ce au scris studii care ne aduc mai aproape de lumea noastră, de ce putem noi înţelege, textele scrise în elină.    

 

Ce vrea să ne spună filosofia conştiinţei şi ce legătură poate avea cu filosofia lui Lucian Blaga?

Conştiinţă, conştienţă. Două cuvinte care sunt folosite în literatura filosofică şi în cea psihologică, de cele mai multe ori, ca sinonime. Ce este conştiinţa? Sunt multe descrieri, putine încercări de a defini şi nici un consens. Există o filosofie a conştiinţei [12], o filosofie a mentalului (mind philosophia) şi încercări de a modela conştiinţa pe computer dar nu ştim ce este conştiinţa. In capitolul introductiv al volumului mai sus citat, numit Filosofia şi ştiinţa conştiinţei, doamna Angela Botez face o binevenită punere la punct a majorităţii punctelor de vedere privind conştiinţa folosind ceea ce spun dicţionarele. Din cele scrise aş vrea să reţin ce spune the Encyclopedia of Philosophy  care prezintă ca sinonime consciousness, awarness şi conscience; “..cu înţelesurile de autocunoaştere şi conştienţă…percepţie, gândire, îndoială, raţionare, cunoaştere…”simţul intern”, introspecţia… unde există posibilitatea unui regres la infinit în cadrul definirii …ce ar putea fi evitat….prin definirea unei stări mentale primare care nu este despre o altă stare mintală. Leibniz, Freud şi Russel consideră astfel de stări primare ca fiind inconştiente.”. La sub capitolul definirea şi cercetarea conştiinţei…în România… se vorbeşte despe influenţa exercitată de Freud, “din perspectiva psihanalitică, se concepe conştiinţa drept instanţă psihică cu rol de cenzor care reprimă  impulsurile instinctive ale inconştientului;”[13], dar nu se spune nimic de teoria lui Lucian Blaga care diferă mult de cea a lui Freud în care cenzorul percepţiilor, censura transcendentă, se realizează inconştient chiar dacă o fac categoriile conştientului împreună cu dubletul categorial al inconştientului. Nu se spune nimic nici despre teoria personanţei care schimbă radical înţelesul conştiinţei din dicţionarele citate. Prin personanţă inconştientul, care are lanţul său categorial, dar şi conştientul care foloseşte categorii de care nu suntem totdeauna conştienţi, are “inteligenţa” lui, are spirit, şi el transmite, prin acest răsunet intern, prin personanţă, cunoştinţele lui conştientului care le poate folosi.

 

În lucrarea mea despre filosofia lui Lucian Blaga[14] am propus ca să folosim termenul de conştienţă, pentru activitatea mentală curentă; percepţie, sentimente, flux de idei, raţiune, etc., păstrând termenul de conştiinţă care să înglobeze atât partea conştientă a activităţii mentale cât şi partea inconştientă. Subliniez că activitatea noastră inconştientă inteligentă ocupă un timp mai mare, în economia generală a gândirii, decât activitatea conştientă. Datorită tocmai personanţei, care este una din funcţiile cele mai importante ale mentalului, se poate realiza o continuă legătură între percepţia noastră inconştierntă (percepţia subliminară). Prin pesonanţă se pune în legătură Matricea Stilistică pe care o purtăm în noi, matrice stilistică ce filtrează şi chiar modelează toate percepţiile noastre, chiar şi gândurile, fluxul de idei în partea lui inconştientă, stare care ne oferă uneori rezolvarea unor probleme dificile pe care viaţa ni le pune şi care ne ajută de mult ori după ce ne odihnim puţin. Mentalul nostru lucrează şi nevoluntar, sau dacă preferaţi inconştient, în favoarea noastră. Ar fi fost bine ca acestă mare descoperire a lui Blaga să fie cunoscută şi de cei ce se ocupă cu filosofia conştiinţei. Chiar ei recunosc că nu prea ştiu ce să facă şi că aşteaptă noi descoperiri în înţelegerea conştiinţei. Astfel, Richard L.Amoroso scrie : “ Conştiinţa nu a fost definită niciodată altfel decât prin generalizări slabe relativ la anumite câmpuri de cercetare….O primă întrebare cu tâlc încă de la apariţia omului s-a referit la natura conştiinţei. Elucidarea acestei chestiuni fundamentale a existenţei a rămas de milenii o problema deabea atinsă…”[15].

 

Conştiinţa, individualitatea nostră, există nu numai când suntem activi, când nu dormim, ea este prezentă şi în somn, ea este prezentă şi când avem percepţii subliminare de care nu suntem conştienţi şi care toate sunt reţinute undeva într-o căsuţă a memoriei, pe un mivel mai profund sau mai superficial al memoriei. Toate aceste date, aceste informaţii percepute inconştient pot veni atunci când nici nu gândim în mintea noastră conştientă ca să ne ajute sau ca să ne perturbe. Aceasta este o manifestare a personanţei care are nenumarate feluri de a face posibilă legătura între tărâmul abisal, inconştient, şi partea noastră conştientă. Dacă există o filosofie a conştiinţei şi filosofi ai conştiinţei, şi după cum am văzut există, cred că ar fi trebuit să ştie despre teoria lui Blaga asupra conştienţei şi inconştientului (este adevărat ca Blaga nu are nici un subcapitol care să se ocupe în mod special despe conştiinţă şi foloseşte şi el fără să diferenţieze temenul de conştiinţă de starea conştientă. Mi se pare absolut normal pentru că epoca nu era interesată de acestă separare şi în orice caz nu-l interesa pe el.). De aceea poate că ar fi bine ca să facem noi efortul de a aduce la cunoştinţa celor interesaţi ce spune Blaga despre inconştient şi teoria sa a personanţei, să aducem la cunoştinţă teoria sa a inconştientului.

 

Pentru că am vorbit de censura transcendentă ar fi bine să întârziu puţin asupra acestor cuvinte. Censură ştim ce este. Este un fel de pat a lui Procust al gândurilor noastre. Numai cele care corespund trec. Restul nu există. Lucian Blaga termină capitolul Censura transcendentă cu următoarele cuvinte: “Marele Anonim a pus în noi îndemnul irevocabil  spre “adevăr”, îndemn întemeiat însăşi în natura cunoaşterii, dar prin censura-I transcendentă ni-l refuză. Suntem categoric  îndemnaţi spre – şi categoric opriţi de la unul  şi acelaş lucru. Ce rost are aşezarea noastră între pintenii acestui imperativ şi frânele acestui refuz – e greu de spus[16]. Blaga va mai spune că omul ce cunoaşte trăieşte sub această antinomie. Să vedem ce spune cu câteve pagini mai înainte: ”Considerăm modurile de organizare categorială ca factori < subiectivi>….Deşi modul categorial e o structură subiectivă, prin faptul că aplicarea lui e totdeauna stârnită de obiect, modul categorial devine semn al < obiectului >.[17]  De fapt este ceva foarte simplu şi clar; categoriile, cele 12 categorii de care ne vorbeşte Kant, 12 sau câte ar putea să fie pentru că se pare că ele s-au înmulţit, nu asta este important, important este că avem aceste categorii care funcţionează şi că în afară de ele mai este un dublet categorial, şi aici numărul nu prea contează, al inconştientului. Împreună aceste categorii formează o matrice stilistică pe care toţi o avem dar diferă de la unul la altul. Aceste diferenţe întăresc funcţia categorială dar o fac mai apropiată, pe nivele de integrare, la un popor, legate de o meserie, de o familie şi chiar de un individ. Aceste categorii, matricea nostră stilistică (partea ei conştientă şi partea inconştientă), categoriile clasice şi cele ale inconştientului, sunt chiar posibilitatea noastră de a cunoaşte lumea, ele reprezintă un filtrul al percepţiilor noastre, este felul în care lumea exterioară este modelată de înţelegerea noastă, este modul prin care ceva ce este al nostru, este subiectiv, devine, cum spune Blaga, semn al obiectului. Prin categorii vom recunoaşte şi vom clasifica obiectele, le vom organiza pentru a fi mai bine înţelese. Aceste categorii prin care noi cunoaştem devin şi factorul de censură. Categoriile, matricea stilistică, formează chiar conştiinţa noastră, sunt subiectul ce suntem, sunt eul nostru. Ele ne fac oameni. Dar, a fi om înseamnă a avea cunoaştere, prin aceste categorii, şi în acelaş timp, în acelaş mod, înseamnă a avea o cunoaştere limitată, censurată, cum spune Blaga. Este evidentă această censură dacă acceptăm existenţa categoriilor. Dacă n-am avea categorii, dacă n-am avea o matrice stilistică, nu am putea cunoaşte şi nici nu am fi censuraţi dar nici n-am fi, sau am fi nişte legume lipsite de conştiinţă. A fi înseamnă a avea categorii, a avea o matrice stilistică.  A fi înseamnă şi a avea o cunoaştere censurată.

 

Faptul că Lucian blaga postulează un Mare Anonim  care ne dă aceste categorii este punctul lui de vedere. Acest Mare Anonim, dacă este, este transcendent, este deasupra noastră undeva, ne depăşeşte pentru că ne domină. Numai că modalitatea lui de a domina este prin subiectivitatea noastră. Din moment ce el plasează categoriile în noi şi noi le avem, aceasta este evident şi controlabil, ele devin din transcendente un transcendental, ele devin ale noastre, ele sunt chiar în noi. Censura transcendentă, prin antinomia care l-a cutremurat pe Blaga, prin această dublă funcţie contradictorie, de a da şi de a opri, cu aceleaşi instrumente, cu aceleaşi categorii, pare să fie un transcendent care devine transcendental. Un dincolo care coboară în noi. Un transcendent care coboară, aşa cum a văzut Blaga lumina filtrată prin gemuleţele cupolei Sfintei Sofia din Constantinopol.

 

 Este Lucian Blaga un precursor al Postmodernismului logic?

 

Pentru a înţele întrebarea pe care am pus-o şi a da un răspuns este nevoie să facem încă câţiva paşi în gândirea lui Blaga după ce vom încerca să ne apropiem de înţelegerea postmodernismului.

 

Voi începe citându-l pe Jean- FranHois Lyotard, “Secolele XIX şi XX ne-au dat cu vârf şi îndesat gustul terorii. Am plătit îndeajuns nostalgia totului şi a unului,... Sub cererea generală de relaxare şi de liniştire, auzim fremătând dorinţa de a reîncepe teroarea, de a îndeplini fantasma sugrumării realităţii. Răspunsul este: război la tot, să mărturisim pentru imprezentabil, să activăm diferendele,... [18]. Cred că este foarte clar care este sensul acestui curent literar, filosofic, cultural, care apare prin anii 60 şi este astăzi din ce în ce mai reprezentat, cum cred că este normal după marile schimbări produse în Europa de răsărit după 89 şi după căderea comunismului, ultima doctrină politică totalitară. Lumea literară, cea artistică, în general, a fost de multe ori sufocată de acest totalitarism care a îmbrăcat şi haina terorii, a crimelor în masă; la Auschwitz, în gulagurile sovietice, în Indochina, în Bosnia, în Africa. Mi se pare o reacţie de aşteptat în a repudia umanismul timpurilor moderne. Care umanism? În numele cui se mai poate vorbi azi de umanism? În a repudia chiar tradiţia sau cel puţin refuzul subjugării prin tradiţie. Răsturnarea valorilor propovăduită de Nietzsche deabea acum o simţim. Totul poate fi pus la îndoială şi autoritatea este supusă criticii. Un artist, un scriitor postmodern este în situaţia unui filosof: textul pe care îl scrie, opera pe care o împlineşte nu sunt guvernate, în principiu, de reguli deja stabilite şi nu pot fi judecate cu ajutorul unei judecăţi determinate, prin aplicarea la acest text, la această operă, a unor categorii cunoscute. Aceste categorii sunt tocmai ceea ce caută opera sau textul. Artistul şi scriitorul lucrează deci fără reguli şi pentru a stabili regulile a ceea ce va fi fost făcut. De aceea opera şi textul au proprietăţile evenimentului... Postmodern ar trebui înţeles după paradoxul viitorului (post) anterior (modo).[19] Sau cum spune comentatorul Ciprian Mihali Postmodernitatea ar fi... nu atât o epocă determinabilă temporal, prin re-cuperarea unei copilării eliberate de povara “umanităţiisau a “inumanităţii” sale. Copilăria nu mai este atunci purtătoare ori dătătoare de sens pentru ideologiile umaniste, ci marcă a repetiţiei, a eternei reîntoarceri la Acelaş, nu ca identic, ci de fiecare dată Altul.[20]  După cum se poate vedea, din momet ce se vorbeşte despre acelaşi, despre identitate, despre alteritate, am ajuns uşor în domeniul logic. Poate că are dreptate Constantin Virgil Negoiţă [21]când afirmă că adevăratul postmodernism se construieşte în domeniul logicii unde încep să se pună în discuţie, unde sunt răsturnate, cele două valori logice; de adevărat şi de fals, unde sunt puse în dicuţie legile logice.

 

 Lucian Blaga afirmă nevoia gândirii dogmatice care posedă în ea contradicţia, Ştefan Lupaşcu construeşte o logică a domeniului contradictoriului unde valori fără de sfârşit (între 0 şi 1) capătă principiile omogenităţii şi ale heterogenităii iar Grigore Moisil ne vorbeşte despre un raţionament nuanţat şi se gândeşte chiar şi la o identitate nuanţată. Este adevărat că logica fuzzy care foloseşte gradele de apartenenţă a fost servită de un aparat matematic corespunzător începând cu Zadeh, continuând cu C.V.Negoiţă şi cu Dan Ralescu.  Problema este că unele schimbări în logică nu prea scimbă mare lucru în gândirea umană dar sunt schimbări care pot duce întreaga gândire umană pe un alt nivel decât cel în care se simţea bine până acum. Schimbările în logică de care încerc să vorbesc sunt tocmai de acest fel. Omenirea pare că a stat confortabil un numar nenumărat de ani, stă şi azi cu actualele computere, în gândirea bivalentă. Este alb sau este negru, este adevărat sau este fals, a treia posibilitate este interzisă. Pe la începutul secolului trecut a început să se strecoare a treia valore logică, apoi acestea s-au înmulţit şi a ajuns, prin constructivismul intuiţionist, la o infinitate de valori posibile. Logica trivalentă şi chiar cele polivalente pot fi reduse, la limită, la două valori, aşa cum spuneam că lucrează şi computerele. Chiar şi pentru logica fuzzy, pentru care există grade de apartenenţă, au fost construite programe care pot fi utilizate pe computer. Programe ce pot fi rulate pe computer s-au realizat şi pentru logicile modale care folosesc un număr variabil, după necesităţi, de valori.

 

Ne simţim bine în eficienţa gândirii binare, a lui Da şi Nu, Adevărat-Fals, 0-1. Computerele ne atestă această eficienţă. Cu toate acestea ceva ne-a împins continuu, azi această împingere pare mai hotărâtă ca niciodată, să ieşim din această limită pentru că în viaţa de toate zilele ne întâlnim cu diverse situaţii, pe care le corectăm din mers, în care binaritatea nu are ce căuta.

De ce pleacă Blaga, în cunoaştere, de la dogmă? El pleacă de la dogma creştină a trinităţii prin care Dumnezeu este unul ca fiinţă şi în acelaş timp trei ca persoane. Noi spunem că fiecare fiinţă este o persoană. Este curios, cum de a avut nevoie gândirea umană de dogma trinităţii? Cred că totul poate fi explicat destul de  simplu. Dumnezeu este unic pentru că unul este Dumnezeu. Dar ce ne facem cu Iisus Christos? Este chiar Dumnezeu pe pământ dar nu este persoana lui Dumnezeu care ne veghează din cer. Este o altă persoană. Este o filiaţie a Dumnezeului unic. Este chiar fiul lui Dumnezeu. Numai că fiind altă persoană pe care cei ce au trăit odată cu el au  putut s-o pipăie, s-o cunoască, s-o iubească, să creadă în ea, o altă persoană fiind totuşi chiar Dumnezeu. Aceiaşi fiinţă cu Dumnezeu tatăl. Filioque pune într-o poziţie uşor jenantă catolicismul care pare că nu este de acord cu un Dumnezeu unic. În felul acesta ca şi în alte feluri s-ar mai putea discuta mult pe această temă.

 

Blaga ne spune altceva “ Dogma ne interesează numai ca tip de ideaţie, ca înfăţişare şi articulaţie interioară, ca structură.”[22] Blaga vede aici o confruntare, ce se petrece  în mintea noastră, a oamenilor, între logică şi limbaj. Este curios, pentru că logica şi limbajul au mers mână în mână din cele mai vechi timpuri şi mai ales azi.  “Dogma atacă, în mecanismul său cel mai intim, însăşi solidaritatea logică inerentă noţiunilor. Dogma diformează raporturile logice dintre noţiuni, fără ca noţiunilor în sine să le dea alt sens decât l-au avut dintru început. Totul se petrece ca şi cum noţiunile ar avea, în afara de funcţia logică şi o altă funcţie, aceea ... de a articula un ce transcendent de neînţeles.., de neconstruit prin intuiţie. Noţiunile în această funcţie dogmatică a lor ar putea să intre... în raporturi care sunt diametral opuse celor logice. Cu alte cuvinte, dogmatismul relaxează în chip radical raportul crezut absolut necesar între Noţiuni şi Logică.[23] . De altfe, dogmatismul a intrat pe poarta din faţă în construcţia mulţimilor transfinite în care se vorbeşte de puterea mulţimilor cu toate că o mulţime infinită are acelaş numar de elemente ca şi o parte a ei. “ El a scris că o mulţime se spune că e infinită când e pusă în corespondenţă cu elementele unei părţi a ei înseşi. Intelectul a acceptat o dogmă. O antinomie. O contradicţie de idei.[24]

 

Se pare că omul a simţit tot timpul nevoia să depăşească logica prin vorbire, deci prin limbaj. Blaga a simţia acest amănunt care până la el nu prea a interesat pe nimeni. Subiectul nostru nu este, aşa cum nu a fost nici a lui Blaga,  dogmatismul creştin. Subiectul lui ca şi al nostru este nevoia omului de a putea să depăşească logica, să depăşească rigoarea mai ales în exprimare, prin vorbire, prin limbă. De aceea este şi o atât de mare difernţă între felul cum ne exprimăm vorbind faţă de scris. În scris ne reamintim de unele reguli gramaticale şi folosim inconştient (prin funcţia matricii stilistice) sau  conştient logica cu mai multă rigoare decât în vorbire. Ascultaţi cum se exprimă cei ce ne vorbesc la radio sau la TV. Foarte rar auzim o exprimare corectă. Nu este o vină. Este o necesitate de relaxare de sub stricteţea logicului. Nu rareori auzim oameni cultivati exprimându-se destul de curios. Faptul că Blaga a putut să surprindă această caracteristică umană, pe care o consider foarte importantă, a fost o calitate pe care puţini o au.

 

Să mergem puţin mai în profunzime. Blaga a detectat o nevoie a omului de necunoscut, pe om îl pasionează ceea ce nu este clar ca în lumina zilei, vrea să ştie mai multe despre ştiinţele oculte tocmai pentru că sunt acoperite, ascunse, pentru că nimic nu este prea clar. Blaga a descoperit nevoia omului de mister. Misterul este cel de al doilea stâlp al gândirii lui Blaga după inconştient, după categoriile stilistice ale inconştientului, după ceea ce a numit: matricea stilistică. Misterul este o atracţie fantastică pentru om, îl stimulează în toate activităţile lui. Indiferent de nivelul social al unui om, indiferent dacă ştie sau nu carte şi câtă carte ştie, omul vrea să cunoască ceea ce i se pare ascuns aşa cum îi place să creeze, să cioplească o bucată de lemn sau să construiască o catedrală. Este atras de  ascuns, de ceea ce i se ocultează. “ Orice dogmă reprezintă pentru posibilităţile logice ale intelectului uman o antinomie, dar orice dogmă mai cuprinde, prin însăşi termenii ce-i întrebuinţează, şi o indicaţie precisă că logicul trebuie depaşit şi că antinomia e presupusă ca soluţionată împotriva posibilităţilor noastre de înţelegere. Autorii dogmelor nu s-au mărginit la stabilirea unor antinomii pentru ca pe urmă să le escamoteze prin deghizare. Ceea ce pare mascare e în realitate o transfigurare.  Dogmele sunt antinomii transfigurate, adică antinomii care – deşi implică pentru noi ceva antilogic – se aşează prin termenii lor constitutivi într-un mediu de soluţii posibile, irealizabile pentru mintea omenească cu inerentele sale funcţii logice. In lumina acestui mediu postulat, antinomia cuprinsă în dogmă, se schimbă luând o înfăţişare <de dincolo>, care ne face să-i atribuim un înţeles, deşi înţelesul ne scapă în întregime. Dogmele sunt antinomii transfigurate de misterul pe care ele vor să-l exprime.”[25]

 

Lucian Blaga mai observă ceva la dogma creştină (ca şi la alte dogme necreştine). Antinomia este între Dumnezeu unul şi multiplu,unul şi multiplu ce nu pot fi în acelaş timp. Transfigurarea se realizează prin scindarea unor noţiuni solidare (în înţelegerea curentă), cum sunt cele de fiinţă şi de persoană.

 

Aşa cu am mai spus, pentru noi o fiinţă este o persoană şi nu poate fi 3 persoane, deşi sfera noţiunii de fiinţă este mult mai bogată decât cea de persoană. Dogma foloseşte această diferenţă între cele două noţiuni şi introduce o scindare în partea solidară a noţiunilor. Acest exemplu de scindare prin transfigurare dat de Blaga ne mai poate duce la gândul că logicul depăşit pe nivelul curent al înţelegerii este reintrodus, puţin modificat, pe alt nivel, pe nivelul scindării solidarităţii unor noţiuni. Aici se foloseşte neclaritatea diferenţei şi asemănării dintre două noţiuni. Noţiunile de fiinţă şi cea de persoană nu se acoperă una pe alta dar evident sunt solidare pe o anumită porţiune. Sunt deci două noţiuni care sunt asemănătoare dar nu identice. Ar putea fi aici vorba de o  identitate cu grad, de o identitate parţială? In acest caz logicul, logicul de pe nivelul al doilea, logicul legat de o eventuală identitate cu grad şi care este dependent de conţinutul sferei noţiunilor, nu mai este un logic pur, o schemă matematică. Acest logic evitat permite gândirii o nesiguranţă creatoare, creatoare de dogmatic. Dogmaticul ar fi, în acest caz, imposibilitatea reducerii gândirii la logicul primului nivel care rezolvă dar nu convinge pentru că al doilea nivel logic e greu de explorat. În locul acestui al doilea nivel logic rămâne misterul, pe care-l simţim, care ne place şi cu care ne simţim bine. Eonul dogmatic rămâne o încercare de a depăşi logica ce nu satisface complet, logica non contradicţiei.

 

In treacăt am să mai revin la “Logica contradictoriului” propusă de Ştefan Lupaşcu care ne atrage atenţia asupra aceleiaşi logici, logica tare, logica bivalentă, cu care ne învăţăm la şcoală şi care ne este băgată în cap prin majoritatea ştiinţelor. Lupaşcu, filosof al stiinţei, obsevă că lumea noastră, în realitatea ei ca şi în exprimare, este plină de cupluri contradictorii. Sigur că ele nu pot sta împreună în acelaş timp dar una făra alta n-are sens. Pentru aceasta el s-a folosit de complementaritatea lumii microfizice descrisa de W.Heissenberg. Aceste cupluri trăiesc foarte bine împreună. Care ar putea fi o modalitate logică în care un astfel de cuplu ar putea fi acceptat, în acelaş timp. Pentru asta va introduce noi valori cu funcţie logică, va vorbi despre Actualizare şi despre Potenţializare. Ce înseamnă asta? Rezolvarea este destul de simplă, ca tot ce e mare, ce e important. Unul din membrii cuplului contradictoriu este actualizat iar celalalt este potenţializat. Astfel cuplul poate exista împreună. De fapt introduce două valori ce pot evolua continuu, invers proporţional, între 0 şi 1 făcând posibilă acceptarea contradicţiei. In acest fel vom putea explora acest domeniu al contradictoriului care este ubicuitar. Nu trebuie să ne mai ferim de contradicţie ci chiar s-o flosim. Acceptarea contradictoriului îmblânzit duce, la Ştefan Lupaşcu, la înţelegerea lumii materiale şi a celei vii ca un echilibru dinamic între un principiu omogeneizant şi altul heterogenizant. Această “logică a contradictoriului” aduce, aşa cum am spus, ca şi “eonul dogmatic” propus de Lucian Blaga, o încercare de a depăşi logica tare a bivalenţei, legile contradicţiei şi a terţului exclus, de a elibera gândirea umană de constrângeri şi de limitări ce deformează realitatea. Lupaşcu scrie la incheierea volumului sau de debut: “Pentru a încheia invităm cititorul să-şi pună împreună cu noi această problemă: oare contradicţia noastră… nu este tocmai libertatea noastră?”[26]

 

Prin aceste două feluri de a gândi logica, prin aceste două feluri de a depăşi logica noncontradictoriului, prin dogmatic ca şi prin actualizare şi prin potenţializare, se poate realiza o deschidere ce seamănă cu cea făcută de postmodernismul contemporan în literatură şi în artă. Poate că nu ar trebui lăsată deoparte gândirea lui Grigore Moisil, de care am vorbit în trecere, a raţionamentului nuanţat, ca şi logica cu o singură valoare propusă de Octav Onicescu.

 

Pentru că am vorbil de Nietzche profit de un comentariu a lui Nicolae Breban la o propoziţie

care-mi stârneşte interesul.“Um den Heiden herum wird alles zur Trag`die… (În jurul eroilor totul se transformă în tragedie…)… Deci nu tragedia “face” eroii, ci ei o creează cu adevărat. Firea, mai bine zis “caracterul” lor face ca totul în jur să devină tragic, “rigiditatea idealului lor”, … schimbă în mod nefast ordinea lucrurilor, produce catastrofe, răsturnări, de care vor suferi apoi mii şi mii!... de parcă atunci când în istorie apare “eroul”,  viaţa- fenomenele obişnuite, fireşti, necesare, ale cotidianului se “opresc” şi suntem proectaţi într-o “altă zonă” … Tragicul nu rezidă deci, în existenţă, … ci în “ firea ciudată” a unor indivizi, ce radiază în jur fenomene atipice”[27].   Ideea este legată de “logica tare” de care vorbeam, această rigiditate în firea unui personaj care-şi impune o conduită dură din care nu poate ieşi. Imposibilitatea de a ieşi din “stricteţe”, imposibilitatea de a ieşi dintr-o constrângere, duce la tragedie, la pierderea umanului. Geniile “impun mediul lor intern mediului extern”, spunea undeva în Metafizica sa Constantin Noica, eroii sunt un fel de genii populare care curbeză spaţiul în jurul lor prin forţa care o iradiază. Eroi ca Oedip, Tristan şi Isolda, Siegfrid, au fost proiectaţi de inteligenţa populară ca exemple. Uneori mă întreb ce fel de exemple? Sigur că sunt nişte exemple luminoase  dar poate că în inteligenţa lor, cântăreţii populari, au strecurat conştient ori inconştient acest defect al închistării într-o idee, într-o logică care nu are valori intermediare, atitudine care –i face, pe acesti eroi, să pară că depăşesc umanul, că au ceva neuman în ei. Sunt exemple luminoase dar poartă în ei şi un fel de avertisment. Din păcate epoca noastră a fost dominată, perioade prea lungi de timp, de astfel de eroi care ne-au deformat viaţa, multora chiar au luat-o. Mă refer la Hitler, Musolini, Stalin, Pol Pot, Ceauşescu, Sadam, tot atâtea figuri negre care au strâmbat lumea după chipul lor şi care ne-au chinuit pe mulţi. Scriind tot despre Nietzsche şi despre tragedie, Breban declară că înclină “… spre Hegel, la care “tragicul apare atunci când un om crede că încarnează legea”! …când “cineva” acţionează ... conform ideii pe care el şi-o face despre “lege”, aplicând-o…

în mod “rigid”… din ea este expugnat în mare parte “umanul”, acea “înţelegere” a naturii „relative” a umanului, ce nu poate aplica în viaţă marile principii în toată litera sau în deplinătatea esenţei lor. Ideea de justiţie sau ideea de adevăr- poate chiar de frumos?! / trebuiesc “desvelite” de haina lor absolută şi “potrivite” nu numai omului dar chiar unui “anumit om”.... noi nu “avem dreptul” la “principii curate, absolute”, ele trebuiesc să se îndoaie după marile noastre necesităţi ...”. Cât de aproape este Breban de ce spune Blaga când arată că matricea stilistică  se va particulariza, chiar se poate individualiza, ea este a fiecărui om în parte şi poartă în ea atât caracteristicile speciei, a unui popor, a unui grup uman sau a individului. Într-adevăr, valorile umane trec prin filtrul acestei matrici stilistice şi ne oferă un adevăr, o justişie şi un frumos, toate relative. “Omul este măsura tuturor lucrurilor”, dar care om? Eu, tu sau Stalin? Care om? Aceptarea acestui relativ nu este chiar punctul de pornire al postmodernismului contemporan?

                                                                   x

                                                             x          x

 

Nu are rost să încerc o mai profundă desfăşurare a ce am spus mai sus. Imi cer scuze că mă repet dar cred că important este faptul că logica curentă, cea a celor două valori, cea mai tare logică de pâna acum, nu ne satisface întreaga nevoie a gândirii şi nici vorbirea, limbajul. Important mai este că noi depăşim acest logic în fiecare zi, cu siguranţă de mai multe ori pe zi, fără să ne simţim vinovaţi. Postmodernismul înseamnă şi acestă necesitate de a depăşi  logica binară învăţând s-o fosim ştiind că e insuficientă gândirii umane,  ştiind că posibilităţile noastre de a gândi au limite, limite care sunt încă parţial un mister pentru noi dar pe care încercăm să le depăşim, atât cât vom putea. Este bine să ştim că avem limite ce nu ne pot limita dorinţa noastră de a cunoaşte şi de a fi creatori. Dacă există un Dumnezeu, şi eu cred că există, nu are rost să încercăm să devenim ca El, pentru că nu putem. Prin definiţie Dumnezeu are toate atributele nelimitate spre deosebire de noi care avem limite. Ce bine că avem limite! 

 

De ce reîntoarcere la Blaga?

 

Pentru că Lucian Blaga, poetul ca şi gânditorul, mai are încă multe de spus. Opera sa, mai ales cea filosofică, este considerată ca elucidată, ca un capitol încheiat, lămurit. La un simpozion Blaga am auzit comentatori care consideră cunoaşterea luciferică, cunoaşterea de tip I, ca răspunzătoare de domeniul stilistic, de domeniul inconştientului, iar cea paradisiacă de strarea conştientă, de “conştiinţă“,  două cunoaşteri pe care Lucian Blaga nu le-a separat nicicând în acest fel.

 

Gândirea blagiană nu este un capat de drum, cum pare să fie considerată, ea este o deshidere către un nou înţeles al existenţei omului pe pământ, este un nou înţeles pentru ceea ce se numeşte inconştientul, un nou înţeles al inconştientului pentru filosofie şi poate, dacă psihologii vor considera că este cazul, o nouă abordare a inconştientului în psihologie. Mai mult, s-ar putea ca ca şi neurofiziologii să aibă de câştigat, în înţelegerea funcţiei creerului uman dacă se vor apleca asupra gândirii lui Lucian Blaga.

 

Categoriile Stilistice, îmbogăţirea categoriilor tradiţionale, Matricea Stilistică care ar putea fi numită şi Matricea Cunoscătoare dacă unim categoriile propuse de Kant cu cele stilistice propuse de Blaga, Cenzura Transcendentă care prima dată apare la Kant prin difernţele ontolgice dintre lumea noumenală şi cea fenomenală, sunt tot atâtea locuri de plecare pentru marea filosofie ce va mai fi scrisă.

Eonul Dogmatic, care a fost punctul de plecare al teoriei  blagiene a cunoaşterii anunţă intrarea într-un alt domeniu logic, în care se şi intrase de mult, şi în care în afara albului pur şi negrului pur se vorbeşte de valori ale griului, largi zone de gri care fac viaţa mai frumoasă, mai periculoasă, dar mai aproape de ceea ce trăim.    

 

Logica care s-ar putea construi, filosofia care s-ar putea scrie, înţelegerea a cine suntem, toate împreună ne vor putea face viaţa mai frumoasă şi mai puţin speriată. Nimeni nu ne poate lua ceea ce avem de foarte mult timp şi ceea ce construim prin voinţa noastră, felul cum ne construim ştiind cine suntem.

 

Viaţa va fi mai bogată după ce vom înţelege ultima şi cea mai importantă afirmaţie a lui Blaga: Suntem creatori, viaţa noastră se va împlini, va fi plină de bucurie, prin creativitate, creaţii artistice, ştiinţifice, creaţii zinice ale fiecăruia dintre noi. Creativitatea este singura noastră salvare, singurul nostru rost pe acest pământ. Probabil că aceasta înseamnă imitatio dei, aceasta înseamnă să te poţi apropia de Dumnezeu. Creator este copilul care-şi face o jucărie, care strică o jucărie pentru că vrea să ştie ce este înăuntru, creator este ţăranul care ne dă bucare, tâmplarul, dulgherul, orice meseriaş care-şi face meseria cu dragoste, simţind că a fost chemat pentru asta, creator este şi artistul dsr nu numai el. Toţi putem fi creatori, toţi suntem creatori.

 

Am să pastişez spusele Sfântului Augustin, iubeşte şi fă ce vrei, spunând iubeşte şi creează! Iubirea, iubirea adresată unei flori sau unui om este cea care te face să fii mai frumos, iubirea înfrumuţesează, iubirea întinereşte, iubirea care ne dă valori morale.

 

Nu de mult la o emisiune despre curaj în situaţii extreme am auzit, un interlocutor, declarând că dacă ar fi pus într-o astfel de situaţie extremă ar prefera să aibă lângă el nu atât pe cineva antrenat şi cu reacţii bune ci pe un om cu o bună moralitate. Poate că aceasta este cea mai bună alegere, să-ţi duci viaţa, care uneori nu e lipsită de situaţii extreme,  lângă un om cu o bună moralitate, lângă un om moral, lângă un om ce ştie iubi. Dumnezeu m-a ajutat să am un astfel de om lângă mine.     

 

Bibliografie:

 

  1. Blaga, L., Trilogia cunoaşterii, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1943.
  2. Blaga, L., Trilogia culturii, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1944.
  3. Botez, Angela; Popescu,M.B., Filosofia conştiinţei şi ştiinţele cognitive, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2002.
  4. Heidegger,M., Fiinţă şi timp, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003.
  5. Lupaşcu,Şt., Experienţa microfizică şi gândirea umană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,1992.
  6. Lupaşcu, Şt., Psychisme et sociologie, Casterman, Belgique,1978.
  7. Lyotard, J-F., Postmodernismul pe ănţelesul copiilor, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1997.
  8. Negoiţă,C.V., Fuzzy Sets, New Falcon Publication, Tempe, Arizona, USA, 2000.
  9. Savulescu, G., Lucian Blaga. Filosofia prin metafore, A.B.România, Bucureşti, 2000.


[1] Vasile Dem Zamfirescu, Filosofia culturii şi psihanaliza la Lucian Blaga, în volumul  Dimensiunea metafizică a operei lui Lucian Blaga, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,  1996,p. 273 şi 275.

[2] Angela Botez, Câmpul stilistic şi evoluţia ştiinţei, în volumul Dimensiunea metafizică a operei lui Lucian Blaga, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1996, p. 261.

[3] Martin Heidegger, Fiinţă şi timp, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 581.

[4] Lucian Blaga, Trilogia cunoaşterii, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1943, p.202.

[5] Martin Heidegger, Op. cit. p.582

[6] Martin heidegger, Op. cit. p.581

[7] Martin Heidegger, Op.cit.p. 44.

[8] Martin Heidegger. Op. cit. p. 44

[9] Martin heidegger, Op.cit. p. 39

[10] Lucian Blaga, Trilogia cunoaşterii, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1943, p.178.

[11] StJphane Lupasco,Psychisme et sociologie, Casterman, Belgique, 1978, p. 89.

[12] Angela Botez, Bogdan M.Popescu, Filosofia conştiinţei şi ştiinţele cognitive, Bucureşti, Ed.Cartea Românească, 2002.

[13] Op.cit. p. 11 şi 15.

[14] Geo Savulescu, Lucian Blaga. Filosofia prin metafore, A.B.România, Bucureşti, 2000, p. 18.

[15] Angela Botez, Bogdan M. popescu, Filosofia conştiinţei şi ştiinţele cognitive, Ed. Carte româneasca, Bucureşti, 2002, p. 494 şi 495.

[16] Lucian Blaga, Trilogia cunoaşterii, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 19433, p.448.

[17] Op. cit. p. 409.

[18] Jean- FranHois Lyotard, Poastmodernismul pe înţelesul copiilor, Bibloteca Apostrof, Cluj, 1997, p.22

[19] Op. cit. p.21.

[20] Op. cit. p. 102.

[21] Constantin Virgil Negoiţă, Fuzzy Sets, New Falcon Publications, Tempe, Arizona, USA, 2000

[22] Lucian Blaga, Trilogia cunoaşterii, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1943. p.33.

[23] Op.cit. p. 36 şi 37.

[24] Constantin Virgil Negoiţă, Vag, Paralela 45, Piteşti, 2003, p. 48.

[25] Op.cit. p.39.

[26] Ştefan Lupaşcu, Experienţa microfizică şi gândirea umană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p.288.

 

 

[27] Nicolae Breban, Nietzsche(70), în Contemporanul, 5(614), Mai 2003, p.3.