UN ALT FEL DE NIETZSCHE?

Geo Savulescu

 

Exista întotdeauna o mare problemă atunci când citim un autor, mai ales când autorul este un gânditor, un filosof, un autor care în cărţile sale nu urmăreşte să ne cucerească cu o poveste, cu întâmplări, cu sentimente, cu senzaţii, cu descrierea unor personaje, a unor peisagii, pe care le leagă, fiecare după talentul şi priceperea sa, ca să ne comunice, până la urmă, una sau mai multe idei. Când este vorba de un autor care vrea să să spună ceva  într-un mod mai direct. El va folosi metafore în loc de poveşti şi asta pentru a încerca să ne şoptească ceea ce el aude numai cu urechile minţii lui. Un astfel de autor este Friedrich Nietzsche.  Stilul lui a fost şi este lăudat numai că frazele lui, maximele lui, sunt ca ale unui luptător care te loveşte fără menajamente cu toate că te loveşte corect. Dacă eşti în stare să-i suporţi adevărul loviturilor ieşi câştigător din această luptă. Oricine iese câştigat şi întărit după întâlnirea cu mintea unui om care are ceva de spus, asta a fost şi senzaţia mea după ce am citit cartea lui Nicolae Breban, Fr. Nietzsche. Maxime comentate (Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, Bucureşti, 2004). După ce citeşti Nietzsche ai o senzaţie ciudată: după unele pasaje te simţi înălţat, după altele aruncat în noroi.   Simţim, prin citirea unor astfel de cărţi, cât de greu le-a fost unora să ne transmită frământările minţii lor, încrâncenarea cu ei înşişi din nopţile lor albe, alteori splendidele imagini pe care nu voiau să le piardă şi pentru care nu prea găseau cuvinte ca să înnegrească hârtia, sau idei scrise cu grabă pe care mintea lor mult le-a frământat dar cu care nu poţi fi de acord. Citirea unor astfel de texte este, uneori, un mic turnir din care nu ştii totdeauna dacă ieşi victorios. Aştepţi de la autor să-ţi confirme propriile tale păreri, sentimentele tate cele mai intime, şi te bucuri când găseşti aşa ceva dar simţi şi o desnădejde când lancea lui te răneşte sau nu-ţi răspunde aşteptarilor. Ce să facem?  Fiecare din noi are mintea lui şi pe ea vrem s-o validăm, să ne confirmăm propriile supozişii, ceea ce nu totdeauna se întâmplă. Este adevărat că, dacă poţi fi cinstit cu tine însuţi, întâlnirea, în lectură, cu nişte spirite mari, cu nişte minţi bine construite, bine mobilate, chiar dacă nu în acord cu ceea ce tu gândeşti, îţi va fi de folos în modelarea propriei tale minţi. Nietzsche este un astfel de spirit mare, chiar dacă nu pot fi de acord cu multe din aserţiunile lui statura lui este de gigant al gândirii.

 

 Ce greu i-a fost lui Immanuel Kant, printre primii ce scriu filosofie în germană,  să-şi aştearnă pe hârtie gândurile sale, douazeci de ani i-au trebuit ca să forjeze Critica Raţiunii Pure. Cât de greu le-a fost, în Evul Mediu timpuriu, unor învăţaţi ce au coborât din Irland şi din Scoţia lor natală ca să vină la Universitatea din Paris şi să-şi susţină tezele lor filosofice. Cât oare s-a chinuit, în spirit, Lucian Blaga, ce venea după studenţia sa de la Viena unde facuse cunoştinţă cu Psihanaliza, cu Învăţătura unui Freud şi unui Jung, având şi talent poetic, scriind două piese de teatru construite pe ce învăţase de la pshanlişti,  şi care se departează  de această învăţătură deoarece descoperă că lumea inconştientului este mult mai mult decât spuseseră profesorii lui de la Viena. Publica, pe banii lui, primele texte de filosofie; Eonul dogmatic(1931), Cunoasterea luciferică (1933), Censura transcendentă (1934), Orizont şi stil (1935), Spaţiul Mioritic (1936), Genea metaforei şi sensul culturii (1937). Lucian Blaga, care n-a avut o casa a lui ci a locuit cu chirie în diferite părţi unde-l ducea întâmplarea si dormea cu textele lui filosofice sub pernă ca să nu i le fure cineva, atăt de mult ţinea la gândurile lui. Ni se pare o manie. Poate. Este mania omului ce ştie că are ceva de valoare şi suferă pentru că nu poate face cunoscut lumii acest glob de aur pe care-l poartă cu el. Oamenii valoroşi au manii pentru că, de multe ori, lupta lor cu propria lor minte poate fi tragică dacă nu-şi pot găsi un echilibru undeva în viaţă, undeva în afara văpăilor minţii.

 

Să ne reîntoarcem la Nietzsche, la Nitzsche a lui Breban. Da! Mulţi sunt comentatorii lui Nietzsche. Nietzsche a lui Breban are însă ceva special. El se apropie de maximele gânditorului de la Sils –Maria cu o anumită blândeţe pe care numai sensibilitatea artistică o poate avea faţă de un alt artist. El atrage atenţia că totul începe cu Naşterea tragediei, când apare Dionysos alături de Apollo.  Nietzsche pusese la loc o balanţă ce se aplică nu numai Eladei şi Romei, se aplică oricărei creaţii artistice, se aplică chiar întregii omeniri. Pe lângă frumuseţe, logică, raţiune, şi un anumit fel de arhitectură poate exista şi eliberarea pasiunilor, a sentimentelor ascunse, poate exista dansul, muzica, pot exista  catedrale şi case proectate cu un simţ artistic deosebit. Acest echilibru între raţiune şi sentiment, între logic şi libertatea constrângerilor, este chiar existenţa noastră. Dionisiacul însemna exaltarea instinctului. Aici trebuie să ne oprim puţin pentru o lănurire, mulţumind lui Nicolae Breban că mi-a atras atenţia  asupra acestui concept, al instinctului, care la Nietzsche este ca o placă turnantă .

 

Psihologia modernă a fost construită de Wilhem Wundt cu ajutorul chiar a lui Nietzsche şi a romanelor lui Dostoievsky care, deabea începuseră să fie traduse. Ceea ce Nietzsche numea instinct era de fapt marele tărân al inconştientului care nu a prins consistenţă decît mai târziu.

Bineînţeles că nu este de blamat Nietzsche pentru asta. Noi am fi de blamat dacă nu am înţelege aceasta, o înţelegere care a lipsit şi lipseşte. De ce oare? Cred că e destul de simplu. Numeni nu s-a gândit că inconştientul, care este un sac ascuns undeva în interiorul sufletului nostru şi plin cu tot felul de complexe ale nerealizărilor noastre sexuale, aşa cum l-au construit maeştrii psihanalizei, poate fi echivalat cu instincul de care vorbeşte Nietsche. La Nietzsche instinctul era şi el luminos, ca şi Apollo, numai că emitea o altă lumină, o lumină amestecată cu voaluri, o lumină plină de senzaţii şi de sentimente exuberante şi care poate justifica o creaţie artistică. Lumina de care vorbim înseamnă un colţ şi o activitate lăudabilă, bună,  a inconştientului pe lângă cea care ne dă coşmare Acest inconştient nu a fost descoperit până la Lucian Blaga. El ne vorbeşte, în Orizont şi stil de acest Celalalt tărâm care este prietenul neştiut şi sfătiutorul de fiece zi al omului prin personanţă. Personanţa este acel greier care ia din bogăţia bagajului nostru interior, din minunatul nostru depozit inconştient, tot ce ne-ar putea folosi şi ne sopteşte, ca o blândă melodie, sfatul cel bun. Este acel om interior de care ne scrie Sf. Augustin, este daimonul lui Socrate, este partea de Dumnezeire pe care fiecare o avem în noi.

 

Intr-adevăr, inconştientul are o umbră care conţine tot ceea ce Freud spune dar are şi o parte bună, un eumeros, care este partea luminoasă, ce poate gândi, noi rezolvăm noaptea probleme complicare, este acel nuit porte conseil, al franţujilor. Nietzsche, vorbind de instinct, atrage prima dată atenţia asupra acestui tărâm pentru care a trebuit să vina Blaga ca să-l înţelegem.

Breban îşi începe comentariile cu locul instinctului în opera lui Nietzsche şi termină tot cu înstinctul care este modelatorul omului superior, a omului nobil, mai ales atunci când Nietzsche se descrie singur în această postură. Nicolae Breban atrage aici atenţia că punerea alături, în balans, a raţionalului si a instinctualului, legarea lor, nevoia de a le avea împreună, a îndepărtat o „primejdie a spiritului”, “fisurarea umanului”. Un pericol care, poate, s-a perpetuat ca un “splendid spirit analitic” şi care se arată în incapacitatea oamenilor de a mai produce copodopere artistice, culturale,  care să rămână moştenire. Ne rezumăm mai mult la tehnică, la stăpânirea prin inginerie. In orice caz, omul ca un tot în care raţionalul şi instinctualul conlucrează fără să se anuleze are punctul de plecare la Nietzsche.

 

Să nu zicem răsturnarea valorilor, să folosim termenul propus de Breban, transvaluarea tuturor valorilor. O temă importantă în gândirea lui Nietzsche, Umwertung aller Werte, temă care ocupă cea mai mare parte din opera lui. Aici ar trebui început în rebotezarea răului în bine. Este şi o zicală: Tot răul spre bine! Dacă mi s-a întâmplat ceva rău care m-a condus spre un drum bun, care mi-a adus binele, pot considera că nu a fost un rău ci un bine ceea ce eu credeam că-i de rău. De fapt răul şi binele sunt nişte noţiuni relative, relative la mine, la tine, la altcineva. Las aici o portiţă deschisă: Platon scrie despre Binele Absolut care ar fi suprema idee, suprema valoare. Să nu uităm poveştile populare, aici totdeauna învinge cel drept, cel frumos şi cel bun. Parcă ar fi fost scrise de Platon. De ce inconştientul colectiv al poporului este convins de aceste valori bune? de ce le susţine? Este greu de răspuns cu rost dar este şi mai greu să le anulezi fără nici un rost.

 

 Thomas Mann a scris un roman în trei volume pe această temă; Isosif şi fraţii săi. Iacob, părintele Israelului, îi spune în final fiului săi Iosif, ajuns mare dregător la egipteni, că răul pe care fraţii săi i l-au făcut vrând să-l omoare şi până la urmă vănzându-l ca sclav a fost spre binele lui Israel, în felul acesta au scăpat de moartea prin foametarea de şapte ani, a celor şapte vaci slabe. Tot răul e spre bine.

 

Nietzsche nu se mulţumeşte doar cu interpretarea răului ca un bine el acuză chiar bunătatea ca slăbiciune, mila ca prostie, creştinismul ca cea mai mare înşelaciune. Dumnezeu este mort! Ne strigă el  ca şi Rascolnicov din Crimă şi pedeapsă, ne atrage atenţia Breban.  Trebuie să recunoaştem că acuza adusă bisericii creştine, în ciuda opoziţiei pe care a trezit-o, a prins totuşi rădăcini. Europa nu prea mai este religioasă. Puţini se mai duc la biserică şi mai puţini respectă toate sărbatorile religioase. La noi ceva mai mult pentru că am avut”norocul” de a fi aproape interzisă biserica creştină timp de patruzeci de ani- iar un rău care a fost spre bine. Apusul este ceva mai ateu. Scrierile lui Nietzsche pare că au prins, sau  romanul lui Dostoievky? Cred că important este efectul. Dacă consecinţa este adevărată nu mai contează premizele; ele pot fi adevărate sau false.

 

Credeţi,văzând actualele lipsuri ale creştinismului, puterea lui de convingere ce pare că slăbeşte, că ar fi ceva de făcut pentru a reda o viaţă nouă învăţăturilor lui Iisus Histosul? Să încrecăm a merge pas cu pas folosind chiar acuzele lui Nietzsche şi să vedem cât de corecte sunt ele.

 

Mai întâi, Iisus a produs o revoluţie şi o schimbare  a valorilor credinţei evreilor. Dumnezeu nu mai este al unui singur popor aşa cum Avraam, Isac şi Iacob înţeleseseră credinţa într-unul singur Dumnezeu, dar numai al lor, al evreilor. Dumnezeu propovăduit de Iisus este atât al evreilor cât şi al oricărei fiinţe umane pe acest pământ.  Aceasta a dus la o nemulţumire din partea evreilor care nu acceptau să-l împartă pe Dumnezeu cu alte popoare. Nemulţumire pe care oricine o poate înţelege. Dumnezeul personal al unui popor, a unei naţii este mai puternic decât un Dumnezeu pentru oricât de multi. Mai mult decât atât: nici un credincios nu-şi poate permite de a se răzvrăti pentru că ar fi o răzvrătire împotriva propriului tău popor, împotriva naţiei tale, o trădare de neiertat. Aşa s-a întâmplat şi cu Iisus care, conform acestei logici a fost considerat trădător şi a fost condamnat la moarte. Iisus a ştiut că va fi condamnat la moarte şi executat deoarece propovăduia alte valori ale credinţei într-un singur Dumnezeu, un Dumnezeu al oamenilor. Citise proorocirea pe care o face Iacob copiilor săi “ Nu va lisi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Impăciuitorul, căruia se vor supune popoarele.” (Facerea, 49.10),  ştiind că este  urmaşul regelui David şi trimisul lui Dumnezeu pe pământ a înţeles că Dumnezeul unui popor era o valoare ce trebuia depaşită şi a vorbit de un unic Dumnezeu al evreilor, al grecilor, al egiptenilor, a nenumărate alte popoare, un Dumnezeu al popoarelor, care să împace toate popoarele.    

 

O altă acuză importantă adusă creştinismului de catre Nietzsche este că valorile morale propovăduite, bunătatea, blândeţea, mila, iertarea, sunt valori ce slăbesc individul făcându-l vulnerabil, transformându-l într-o pradă uşoară. Iisus, fiul lui Dumnezeu, a vorbit despre Tatăl Său ceresc care este blând, bun şi iertător cu cei ce sunt buni, blânzi şi miloşi,  acel Tată care iartă greşiţilor care vin sau revin la dreapta credinţă, care-şi regretă şi-şi înţeleg greşelile, păcatele, pentru că păcatele duc la compleze, la coşmare, la nesomn şi la vlăguire. Iisus nu venise ca să judece şi să pedepsească lumea, ne spune Ioan “Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca s-o mântuiască, prin El, lumea.” (Ioan, 3,17)

 

Iisus a produs o schimbare a valorilor în lumea iudaica, ceea ce era de neacceptat de către Sinedrim, dar este exact ce propune Nietzsche. Este curios că nu şi-a dat seama de asta. De aceea Iisus spune despre El că este Lumina lumii. O nouă lumină ce strălucea pe cerul umanităţii. Împotriva acestei lumini Nietsche este de o deosebită agresivitate care se declară exclamand:”Dumnezeu este mort”. Trecând într-un alt registru, cred că are dreptate Breban. Aici a putut să apară opoziţia fiului faţă de pastorul ce era tatăl său, veşnica opoziţie a copilului faţă de tată, faţă de capul familiei. Opoziţie transformată apoi, generalizată, într-o luptă aprigă împotriva crestinismului.

 

Mai este ceva. Iisus a fost crucificat şi El ştia că aşa se va întâmpla. Dacă nu ar fi murit pe cruce şi nu ar fi înviat nu mai aveam creştinism. Un alt rău spre bine. Noi, creştinii, ar trebui să fim îndatoraţi evreilor că l-au răstignit pe Iisus, nu să-i acuzăm pentru asta. Repet; conform vechilor legi nu aveau ce face altceva, trebuiau să-L condamne şi să-L urce pe cruce. Nici crucea n-ar mai fi simbolul creştinismului dacă Iisus n-ar fi fost crucificat. Din nou a avut dreptate Nietzsche. Noi, creştinii, ar trebui să înţelegem că în lipsa poporului evreu n-ar fi fost nici Iisus, nici apostolii, nici noi n-am fi fost creştini. Dacă n-ar fi existat credinţa intr-unul singur Dumnezeu al evreilor nu ar fi putut fi nici urmaşul legitim al acestei credinţe, Iisus. Noi trebuie să mulţumim evreilor că au existat, că există şi au fost flacăra vie a credinţei ăn Dumnezeu.

 

Nu cred că are dreptate Nietzsche când consideră valorile creştine, bunătatea, mila, ajutorul creştinesc, o degradare a valorilor umane. Ca să fii blând şi bun, când toată lumea în jurul tău te sâcâie, te înghionteşte, îţi vobeşte urăt, este foarte greu. Să fii tu însuţi întralt fel decât sunt majoritatea din jurul tău este un mare efort de voinţă, de voinţă de putere. Valorile creştine de milă, blândeţe, întrajutorare, nu le poţi realiza decât dacă ai această forţă morală care este o adevărată putere psihică, ceea ce înseamnă voinţă de putere, exact ceea ce cerea Nietzsche.   

 

Iisus este omul care-l are pe Dumnezeu cu El, în El. Este Fiul lui Dumnezeu,  El este în acelaş timp om şi Dumnezeu   şi ne spune nouă, oamenilor,  şi voi îl aveţi pe Dumnezeu cu voi. Dumnezeu, fiind unul, se poate distribui la toţi oamenii ce au fost cândva, la toţi cei ce sunt ca şi la cei viitori, fără Să piardă din substanţa Sa divină, fără Să Se înpuţineze. Dumnezeu Se poate distribui fără Să Se împartă. Toţi oamenii ce cred în Iisus sunt fii lui Dumnezeu care de la Dumnezeu s-au născut. “Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu. Care nu din sânge, nici din poftă trupescă, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut.” (Ioan,1,12 ;I 13).  

 

Pe de altă parte, Blaga în Marele Anonim, ne atrage atenţia că censura transcendentă este realizată de propriile noastre categorii ale cunoaşterii; categorii ale stării conştiente şi ale inconştientului. Ne spune că transcendentul este în noi. Nu ne spune numai, ne demonstrează, deoarece categoriile cunoasterii le avem, nu putem cunoaşte lumea fără ele, şi în acelaş timp ele sunt un factor ce cenzurează ce cunoaştem deoarece nu putem cunoaşte decât ceea ce ele ne permit să cunoaştem, nu putem cunoaste decât ceea ce poate trece prim mulajul acestor categorii. Este ceva ce seamană cu organele noastre de simt. Spre exemplu nu vedem în infraroşu şi în ultraviolet.  Multe animale ce au altfel adaptaţi ochii văd noaptea, văd în infraroşu. Blaga ne atrage atenţia că trebuie să înţelegem această limită a cunoaşterii, censura transcendentă,  nu numai pentru că Dumnezeu se apără de cunoaşterea umană, ci pentru că această limită o avem în noi. Noi ar trebui să înţelegem necesitatea, obligaţia, acestei limite ce nu ne limitează starea noastă de om din contra, o împlineşte. Prin cunoaştere suntem oameni şi prin limita acestei cunoaşteri ar fi bine să fim conştienţi că-l avem pe Dumnezeu în noi.  De aceea cred că odată cu coborârea Sfintei Fiinţe, cu pogorârea Sfîntului Duh peste noi oamenii, ar trebui să fim conştienţi de ce purtăm în noi, de ceea ce spus Iisus Hristosul că suntem, oameni îndumnezeiţi, fii lui Dumnezeu. Marea revoluţie pe care a adus-o creştinismul, pe care a adus-o Iisus, şi care din păcate nu se prea ştie, este chiar această conştienţă, faptul că ar trebui să fim conştienţi, că-L avem pe Dumnezeu în noi şi că nu avem cum să-l pierdem.   

 

Oare, acel om interior de care ne vorbeşte Sf. Augustin nu este acelaş cu Dumnezeul ce-l avem în noi şi cu censura Marelui Anonim? Dacă ar fi aşa nu ar trebui decât să facem efortul de a-L găsi în interiorul nostru, în inconştientul nostru. Poate că este o mare inpietate să-L gândim pe Dumnezeu în om dar este şi o mare înălţare. Avraam, Isac, Iacob, Moise,  au avut dreptate că au vorbit cu Dumnezeu. Când îl ai pe Dumnezeu în tine trebuie numai să găseşti calea de a ajunge la el, restul este simplu. Iisus a avut dreptate când ne-a atras atenţia că numai de noi depinde relaţia noastră cu Dumnezeu, că trebuie să crezi şi atunci eşti salvat. Neputinţa omului de a-L găsi pe Dumnezeu ar însemna pierderea oricărei sperante. Păcat mare să fii fără Dumnezeu avându-L în tine. Să nu ştii ce ai.

 

 

 

Ar însemna să fim ceva mai optimişti pentru salvarea sufletelor, a spiritului, a fiinţei noastre, deoarece stă numai în puterea noastră. Feriţi-vă să fiţi fără Dumnezeu, ar însemna să fiţi fără voi înşivă. E atât de simplu! Oare credinţa, adevărata biserică unde-L putem oricând întâlni pe Dumnezeu, este aşa de aproape de noi?  Poţi chir să-l pierzi pe Dumnezeu dar oricând îl poţi regăsi? Ce mare uşurare!

 

De aici decurg şi alte altfel de înţelegeri ale filosofiei lui Nietzsche. Am văzut că valorile de rău şi de bine care sunt legate de creştinism, ca şi de orice religie, nu sunt valori îngheţate în domeniul lor fiecare. Răul poate fi oricând un bine pentru că răul şi binele nu pot avea fiinţă în afara noastră a oamenilor. Numai noi apreciem că ceva este rău şi altceva bine şi putem oricând schimba binele cu răul sau invers.

 

Dacă nu suntem de acord cu critica creştinismului făcută de Nietzsche, cu care nici Nicolae Breban nu este de acord, totul în gândirea nitzscheană se simplifică, mai bine zis poate primi o altă valoare.

 

Omul trebuie depăşit”. Întocmai. Iisus ne-a arătat că vechiul om trebuia depăsit, în locul lui se înălţa omul ce ştia că este fiul spiritual a lui Dumnezeu şi că-l are pe Dumnezeu în sufletul lui. Nietzsche l-a denumit omul superior sau supraomul. Noi putem să-i spunem cum vrem dar cu siguranţă este vorba de un alt om, nu mai este vechiul om care trăia numai cu frica forţelor deslănţuite ale naturii care aveau fiecare un zeu sau cu frica de unul singur Dumnezeu. Noul om, nu vreau să vorbesc aici de omul nou despre care vorbeau atât Hitler cât şi Stalin ci de omul superior care ar trebui să fim, de omul care nu mai are frică de nimeni şi de nimic dacă-l are pe Dumnezeu cu el. Nu este vorba de de cel ce poate acţiona fără să fie conştient ci de libertatea omului superior care este omul lui Dumnezeu, care poate acţiona liber pentru că tot ce face va fi făcut întru Dumnezeu.

 

Supraomul trebuie să fie conştient de sensul existenţei lui, ne spune Nietzsche prin pana lui  Breban, trebuie să fie conştient de destinul său. În Voinţa de putere Nietzsche scrie: …supraomul este ţelul! Desigur, omul superior, supraomul,  trebuie să fie ceea ce urmărim în existenţa noastră, el trebuie să fie destinul nostru. Astfel totul va merge pe o direcţie bună. Omul care-L cunoaşte pe Dumnezeu are o direcţie în viaţa sa, în existenţa sa şi astfel are un destin clar consemnat cândva de Sf. Augustin: Iubeşte şi fă ce vrei! Pentru că nu poţi face nimic urât sau rău dacă-L iubeşti pe Dumnezeu, dacă iubeşti, pentru că iubirea este de-o fiinţă cu Dumnezeu. Cred că în afara acestei opţiuni este numai o posibilă pierdere de destin.

Să nu mai vorbim de omul nobil. În Voinţa de putere, scrie despre omul nobil: Tip: Adevărata bunătate, distincţie, grandoare a sufletului, cea izvorâtă din abundenţă, care nu dă pentru a lua,- care nu vrea să se distingă prin faptul că este bună,- risipa ca tip al adevăratei bunătăţi, a bogăţiei în ceea ce priveşte persoana…o descriere a unui bun creştin, a unui om ce crede în Dumnezeu. Chiar atunci când se portretizează pe sine ca om superior este numai frumuseţe, echilibru şi adevărata voinţă de putere, a omului nobil, a omului bun.

 

Afirmarea omului nobil duce la elitism. Desigur. Dar nu văd ce este rău în asta. Noi toţi, cei ce credem într-unul Dumnezeu, fie noi creştini sau de alte confesiuni, noi cei ce suntem conştienţi că suntem Teofero, purtători de Dumnezeu, noi toţi suntem, după descrierea lui Nietzsche, nobili, suntem oameni superiori, suntem supermani. Faptul că omul superior ar trebui să poarte o mască atunci când iese în public, cred că este ceva trivial. Noi, românii, cam toţi am purtat o mască, fie că eram nobili sau nu, în toată perioada comunistă. Ne feream ca cineva să cunoască ceea ce noi gândeam, ceea ce credeam, ceea ce iubeam. Ne retrăgem în familie, precum strămoşii noştrii se retrăgeau în păduri, acolo unde puteam fi noi însine.

 

Veşnica reîntoarcere, “eterna revenire a aceluiaşi”, poate fi explicaţia a atâtor cicluri existente pe acest pământ. Poate fi şi eterna revenire la aceiaşi iubire, iubirea a tot ce este frumos, bun, drept, la iubirea de Dumnezeu.

 

Nu ştiu cum am reuşit, nu ştiu cum s-a întâmplat? Am vrut să scriu ceva pe marginea unei cărţi care m-a cucerit, cartea lui Nicolae Breban  cu maxime comentate ale lui Nietzsche. O carte care mi-a stimulat gândirea ridicându-mi întrebări la care simţeam nevoia să răspund. Cum am răspuns? Atât am putut! Am vrut să fiu cuminte şi să iau câteva mari teme nietzscheene şi să văd cât de apropiat sunt lor sau lui Breban. Şi pâna la urmă ce am făcut? Mă trezesc că am scris câteva pagini care par curată religie pentru că n-am putut ocoli cheia creştinismului. Am vrut să gândesc pe gândirea lui Breban care gândea ce scrie Nietzsche care a strigat  „Dumnezeu este mort” şi scriu despre Dumnezeu şi despe Iisus. Mare esti Tu Doamne!