UN ALT FEL DE NIETZSCHE?
Geo
Savulescu
Exista
întotdeauna o mare problemă atunci când citim un autor, mai
ales când autorul este un gânditor, un filosof, un autor care în
cărţile sale nu urmăreşte să ne cucerească cu o
poveste, cu întâmplări, cu sentimente, cu senzaţii, cu descrierea
unor personaje, a unor peisagii, pe care le leagă, fiecare după
talentul şi priceperea sa, ca să ne comunice, până la urmă,
una sau mai multe idei. Când este vorba de un autor care vrea să să spună ceva într-un mod mai direct. El va folosi metafore în loc de
poveşti şi
asta pentru a încerca să ne şoptească ceea ce el aude numai cu
urechile minţii lui. Un astfel de autor este Friedrich Nietzsche. Stilul lui a fost şi este lăudat
numai că frazele lui, maximele lui, sunt ca ale unui luptător care te
loveşte fără menajamente cu toate că te loveşte
corect. Dacă eşti în stare să-i suporţi adevărul
loviturilor ieşi câştigător din această luptă. Oricine
iese câştigat şi întărit după întâlnirea cu mintea unui om
care are ceva de spus, asta a fost şi senzaţia mea după ce am
citit cartea lui Nicolae Breban, Fr. Nietzsche. Maxime comentate (Editura
Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, Bucureşti, 2004). După
ce citeşti Nietzsche ai o senzaţie ciudată: după unele pasaje te simţi
înălţat, după altele aruncat în noroi. Simţim, prin citirea unor astfel de cărţi, cât de
greu le-a fost unora să ne transmită frământările
minţii lor, încrâncenarea cu ei înşişi din nopţile lor albe,
alteori splendidele imagini pe care nu voiau să le piardă şi
pentru care nu prea găseau cuvinte ca să înnegrească hârtia, sau
idei scrise cu grabă pe care mintea lor mult le-a frământat dar cu
care nu poţi fi de acord. Citirea unor astfel de texte este, uneori, un
mic turnir din care nu ştii totdeauna dacă ieşi victorios.
Aştepţi de la autor să-ţi confirme propriile tale
păreri, sentimentele tate cele mai intime, şi te bucuri când
găseşti aşa ceva dar simţi şi o desnădejde când
lancea lui te răneşte sau nu-ţi răspunde aşteptarilor.
Ce să facem? Fiecare din noi are mintea lui şi pe ea
vrem s-o validăm, să ne confirmăm propriile supozişii, ceea
ce nu totdeauna se întâmplă. Este adevărat că, dacă
poţi fi cinstit cu tine însuţi, întâlnirea, în lectură, cu
nişte spirite mari, cu nişte minţi bine construite, bine
mobilate, chiar dacă nu în acord cu ceea ce tu gândeşti, îţi va
fi de folos în modelarea propriei tale minţi. Nietzsche este un astfel de
spirit mare, chiar dacă nu pot fi de acord cu multe din aserţiunile
lui statura lui este de gigant al gândirii.
Ce greu i-a fost lui Immanuel Kant, printre
primii ce scriu filosofie în germană,
să-şi aştearnă pe hârtie gândurile sale, douazeci de
ani i-au trebuit ca să forjeze Critica Raţiunii Pure. Cât de
greu le-a fost, în Evul Mediu timpuriu, unor învăţaţi ce au
coborât din Irland şi din Scoţia lor natală ca să vină
la Universitatea din Paris şi să-şi susţină tezele lor
filosofice. Cât oare s-a chinuit, în spirit, Lucian Blaga, ce venea după
studenţia sa de la Viena unde facuse cunoştinţă cu
Psihanaliza, cu Învăţătura unui Freud şi unui Jung, având
şi talent poetic, scriind două piese de teatru construite pe ce
învăţase de la pshanlişti,
şi care se departează
de această învăţătură deoarece descoperă
că lumea inconştientului este mult mai mult decât spuseseră
profesorii lui de la Viena. Publica, pe banii lui, primele texte de filosofie; Eonul
dogmatic(1931), Cunoasterea luciferică (1933), Censura
transcendentă (1934), Orizont şi stil (1935), Spaţiul
Mioritic (1936), Genea metaforei şi sensul culturii (1937). Lucian Blaga, care n-a avut o casa a
lui ci a locuit cu chirie în diferite părţi unde-l ducea întâmplarea
si dormea cu textele lui filosofice sub pernă ca să nu i le fure
cineva, atăt de mult ţinea la gândurile lui. Ni se pare o manie.
Poate. Este mania omului ce ştie că are ceva de valoare şi
suferă pentru că nu poate face cunoscut lumii acest glob de aur pe
care-l poartă cu el. Oamenii valoroşi au manii pentru că, de
multe ori, lupta lor cu propria lor minte poate fi tragică dacă nu-şi
pot găsi un echilibru undeva în viaţă, undeva în afara
văpăilor minţii.
Să ne reîntoarcem la Nietzsche, la Nitzsche a lui Breban. Da!
Mulţi sunt comentatorii lui Nietzsche. Nietzsche a lui Breban are
însă ceva special. El se apropie de maximele gânditorului de la Sils
–Maria cu o anumită blândeţe pe care numai sensibilitatea
artistică o poate avea faţă de un alt artist. El atrage
atenţia că totul începe cu Naşterea tragediei, când
apare Dionysos alături de Apollo.
Nietzsche pusese la loc o balanţă ce se aplică nu numai
Eladei şi Romei, se aplică oricărei creaţii artistice, se
aplică chiar întregii omeniri. Pe lângă frumuseţe, logică,
raţiune, şi un anumit fel de arhitectură poate exista şi
eliberarea pasiunilor, a sentimentelor ascunse, poate exista dansul, muzica,
pot exista catedrale şi case proectate cu un
simţ artistic deosebit. Acest echilibru între raţiune şi
sentiment, între logic şi libertatea constrângerilor, este chiar
existenţa noastră. Dionisiacul însemna exaltarea instinctului. Aici
trebuie să ne oprim puţin pentru o lănurire, mulţumind lui
Nicolae Breban că mi-a atras atenţia
asupra acestui concept, al instinctului, care la Nietzsche este ca o
placă turnantă .
Psihologia
modernă a fost construită de Wilhem Wundt cu ajutorul chiar a lui
Nietzsche şi a romanelor lui Dostoievsky care, deabea începuseră
să fie traduse. Ceea ce Nietzsche numea instinct era de fapt marele
tărân al inconştientului care nu a prins consistenţă
decît mai târziu.
Bineînţeles
că nu este de blamat Nietzsche pentru asta. Noi am fi de blamat dacă
nu am înţelege aceasta, o înţelegere care a lipsit şi
lipseşte. De ce oare? Cred
că e destul de simplu. Numeni nu s-a gândit că inconştientul,
care este un sac ascuns undeva în interiorul sufletului nostru şi plin cu
tot felul de complexe ale nerealizărilor noastre sexuale, aşa cum
l-au construit maeştrii psihanalizei, poate fi echivalat cu instincul de
care vorbeşte Nietsche. La Nietzsche instinctul era şi el luminos, ca
şi Apollo, numai că emitea o altă lumină, o lumină amestecată
cu voaluri, o lumină plină de senzaţii şi de sentimente
exuberante şi care poate justifica o creaţie artistică. Lumina
de care vorbim înseamnă un colţ şi o activitate
lăudabilă, bună, a
inconştientului pe lângă cea care ne dă coşmare Acest
inconştient nu a fost descoperit până la Lucian Blaga. El ne
vorbeşte, în Orizont şi stil de acest Celalalt tărâm
care este prietenul neştiut şi sfătiutorul de fiece zi al omului
prin personanţă. Personanţa este acel greier care ia din
bogăţia bagajului nostru interior, din minunatul nostru depozit
inconştient, tot ce ne-ar putea folosi şi ne sopteşte, ca o
blândă melodie, sfatul cel bun. Este acel om interior de care ne
scrie Sf. Augustin, este daimonul lui Socrate, este partea de Dumnezeire
pe care fiecare o avem în noi.
Intr-adevăr,
inconştientul are o umbră care conţine tot ceea ce Freud spune
dar are şi o parte bună, un eumeros, care este partea
luminoasă, ce poate gândi, noi rezolvăm noaptea probleme complicare,
este acel nuit porte conseil, al franţujilor. Nietzsche, vorbind de
instinct, atrage prima dată atenţia asupra acestui tărâm pentru
care a trebuit să vina Blaga ca să-l înţelegem.
Breban îşi începe
comentariile cu locul instinctului în opera lui Nietzsche şi termină
tot cu înstinctul care este modelatorul omului superior, a omului nobil, mai
ales atunci când Nietzsche se descrie singur în această postură.
Nicolae Breban atrage aici atenţia că punerea alături, în
balans, a raţionalului si a instinctualului, legarea lor, nevoia de a le
avea împreună, a îndepărtat o „primejdie a spiritului”, “fisurarea umanului”. Un pericol
care, poate, s-a perpetuat ca un “splendid spirit analitic” şi care se
arată în incapacitatea oamenilor de a mai produce copodopere artistice,
culturale, care să rămână
moştenire. Ne rezumăm mai mult la tehnică, la stăpânirea
prin inginerie. In orice caz, omul ca un tot în care raţionalul şi
instinctualul conlucrează fără să se anuleze are punctul de
plecare la Nietzsche.
Să nu zicem
răsturnarea valorilor, să folosim termenul propus de Breban,
transvaluarea tuturor valorilor. O temă importantă în gândirea lui
Nietzsche, Umwertung aller Werte, temă care ocupă cea mai mare
parte din opera lui. Aici ar trebui început în rebotezarea răului
în bine. Este şi o zicală: Tot răul spre bine! Dacă mi s-a întâmplat ceva
rău care m-a condus spre un drum bun, care mi-a adus binele, pot considera
că nu a fost un rău ci un bine ceea ce eu credeam că-i de
rău. De fapt răul şi binele sunt nişte noţiuni
relative, relative la mine, la tine, la altcineva. Las aici o portiţă
deschisă: Platon scrie despre
Binele Absolut care ar fi suprema idee, suprema valoare. Să nu uităm
poveştile populare, aici totdeauna învinge cel drept, cel frumos şi
cel bun. Parcă ar fi fost scrise de Platon. De ce inconştientul
colectiv al poporului este convins de aceste valori bune? de ce le susţine? Este greu de răspuns cu rost dar este şi
mai greu să le anulezi fără nici un rost.
Thomas Mann a scris un roman în trei volume
pe această temă; Isosif şi fraţii săi. Iacob, părintele Israelului, îi spune în final fiului săi Iosif,
ajuns mare dregător la egipteni, că răul pe care
fraţii săi i l-au făcut vrând să-l omoare şi până
la urmă vănzându-l ca sclav a fost spre binele lui Israel, în felul
acesta au scăpat de moartea prin foametarea de şapte ani, a celor
şapte vaci slabe. Tot răul e spre bine.
Nietzsche nu se
mulţumeşte doar cu interpretarea răului ca un bine el acuză
chiar bunătatea ca slăbiciune, mila ca prostie, creştinismul ca
cea mai mare înşelaciune. Dumnezeu este mort! Ne strigă el ca şi Rascolnicov din Crimă
şi pedeapsă, ne atrage atenţia Breban. Trebuie să recunoaştem că
acuza adusă bisericii creştine, în ciuda opoziţiei pe care a
trezit-o, a prins totuşi rădăcini. Europa nu prea mai este
religioasă. Puţini se mai duc la biserică şi mai
puţini respectă toate sărbatorile religioase. La noi ceva mai
mult pentru că am avut”norocul” de a fi aproape
interzisă biserica creştină timp de patruzeci de ani- iar un
rău care a fost spre bine. Apusul este ceva mai ateu. Scrierile lui
Nietzsche pare că au prins, sau
romanul lui Dostoievky? Cred că important este efectul. Dacă consecinţa este
adevărată nu mai contează premizele; ele pot fi adevărate sau false.
Credeţi,văzând
actualele lipsuri ale creştinismului, puterea lui de convingere ce pare
că slăbeşte, că ar fi ceva de făcut pentru a reda o
viaţă nouă învăţăturilor lui Iisus Histosul? Să încrecăm a merge pas
cu pas folosind chiar acuzele lui Nietzsche şi să vedem cât de
corecte sunt ele.
Mai întâi,
Iisus a produs o revoluţie şi o schimbare a valorilor credinţei evreilor. Dumnezeu nu mai este al unui
singur popor aşa cum Avraam, Isac şi Iacob înţeleseseră
credinţa într-unul singur Dumnezeu, dar numai al lor, al evreilor.
Dumnezeu propovăduit de Iisus este atât al evreilor cât şi al oricărei
fiinţe umane pe acest pământ.
Aceasta a dus la o nemulţumire din partea evreilor care nu acceptau
să-l împartă pe Dumnezeu cu alte popoare. Nemulţumire pe care
oricine o poate înţelege. Dumnezeul
personal al unui popor, a unei naţii este mai puternic decât un Dumnezeu
pentru oricât de multi. Mai mult decât atât:
nici un credincios nu-şi poate permite de a se răzvrăti pentru
că ar fi o răzvrătire împotriva propriului tău popor,
împotriva naţiei tale, o trădare de neiertat. Aşa s-a întâmplat
şi cu Iisus care, conform acestei logici a fost considerat
trădător şi a fost condamnat la moarte. Iisus a ştiut
că va fi condamnat la moarte şi executat deoarece propovăduia
alte valori ale credinţei într-un singur Dumnezeu, un Dumnezeu al
oamenilor. Citise proorocirea pe care o face Iacob copiilor săi “ Nu va lisi sceptru din Iuda, nici
toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Impăciuitorul,
căruia se vor supune popoarele.” (Facerea, 49.10), ştiind că este urmaşul regelui David şi trimisul
lui Dumnezeu pe pământ a înţeles că Dumnezeul unui popor era o
valoare ce trebuia depaşită şi a vorbit de un unic Dumnezeu al
evreilor, al grecilor, al egiptenilor, a nenumărate alte popoare, un
Dumnezeu al popoarelor, care să împace toate popoarele.
O altă acuză
importantă adusă creştinismului de catre Nietzsche este că
valorile morale propovăduite, bunătatea, blândeţea, mila,
iertarea, sunt valori ce slăbesc individul făcându-l vulnerabil,
transformându-l într-o pradă uşoară. Iisus, fiul lui Dumnezeu, a
vorbit despre Tatăl Său ceresc care este blând, bun şi
iertător cu cei ce sunt buni, blânzi şi miloşi, acel Tată care iartă
greşiţilor care vin sau revin la dreapta credinţă,
care-şi regretă şi-şi înţeleg greşelile,
păcatele, pentru că păcatele duc la compleze, la coşmare,
la nesomn şi la vlăguire. Iisus nu venise ca să judece şi
să pedepsească lumea, ne spune Ioan “Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său
în lume ca să judece lumea, ci ca s-o mântuiască, prin El, lumea.”
(Ioan, 3,17)
Iisus a produs o
schimbare a valorilor în lumea iudaica, ceea ce era de neacceptat de către
Sinedrim, dar este exact ce propune Nietzsche. Este curios că nu şi-a
dat seama de asta. De aceea Iisus spune despre El că este Lumina lumii.
O nouă lumină ce strălucea pe cerul umanităţii.
Împotriva acestei lumini Nietsche este de o deosebită agresivitate care se
declară exclamand:”Dumnezeu
este mort”. Trecând într-un alt registru, cred că are
dreptate Breban. Aici a putut să apară opoziţia fiului
faţă de pastorul ce era tatăl său, veşnica
opoziţie a copilului faţă de tată, faţă de capul
familiei. Opoziţie transformată apoi, generalizată, într-o
luptă aprigă împotriva crestinismului.
Mai este ceva. Iisus a
fost crucificat şi El ştia că aşa se va întâmpla. Dacă
nu ar fi murit pe cruce şi nu ar fi înviat nu mai aveam creştinism.
Un alt rău spre bine. Noi, creştinii, ar trebui să fim
îndatoraţi evreilor că l-au răstignit pe Iisus, nu să-i
acuzăm pentru asta. Repet; conform vechilor legi nu aveau ce face altceva, trebuiau să-L condamne şi să-L urce pe cruce.
Nici crucea n-ar mai fi simbolul creştinismului dacă Iisus n-ar fi
fost crucificat. Din nou a avut dreptate Nietzsche. Noi, creştinii, ar
trebui să înţelegem că în lipsa poporului evreu n-ar fi fost
nici Iisus, nici apostolii, nici noi n-am fi fost creştini. Dacă n-ar
fi existat credinţa intr-unul singur Dumnezeu al evreilor nu ar fi putut
fi nici urmaşul legitim al acestei credinţe, Iisus. Noi trebuie
să mulţumim evreilor că au existat, că există şi
au fost flacăra vie a credinţei ăn Dumnezeu.
Nu cred că are
dreptate Nietzsche când consideră valorile creştine, bunătatea,
mila, ajutorul creştinesc, o degradare a valorilor umane. Ca să fii
blând şi bun, când toată lumea în jurul tău te sâcâie, te
înghionteşte, îţi vobeşte urăt, este foarte greu. Să
fii tu însuţi întralt fel decât sunt majoritatea din jurul tău este
un mare efort de voinţă, de voinţă de putere. Valorile
creştine de milă, blândeţe, întrajutorare, nu le poţi
realiza decât dacă ai această forţă morală care este o
adevărată putere psihică, ceea ce înseamnă voinţă de putere, exact ceea ce cerea Nietzsche.
Iisus este
omul care-l are pe Dumnezeu cu El, în El. Este Fiul lui Dumnezeu, El este în acelaş timp om şi
Dumnezeu şi ne spune nouă,
oamenilor, şi voi îl aveţi pe
Dumnezeu cu voi. Dumnezeu, fiind unul, se poate distribui la toţi oamenii
ce au fost cândva, la toţi cei ce sunt ca şi la cei viitori,
fără Să piardă din substanţa Sa divină,
fără Să Se înpuţineze. Dumnezeu Se poate distribui
fără Să Se împartă. Toţi oamenii ce cred în Iisus
sunt fii lui Dumnezeu care de la Dumnezeu s-au născut. “Şi celor câţi L-au
primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai
lui Dumnezeu. Care nu din sânge, nici din poftă trupescă, nici din
poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut.”
(Ioan,1,12 ;I 13).
Pe de altă parte,
Blaga în Marele Anonim, ne atrage atenţia că censura
transcendentă este realizată de propriile noastre categorii ale
cunoaşterii; categorii ale stării conştiente şi
ale inconştientului. Ne spune că transcendentul este în noi. Nu ne
spune numai, ne demonstrează, deoarece categoriile cunoasterii le avem, nu
putem cunoaşte lumea fără ele, şi în acelaş timp ele
sunt un factor ce cenzurează ce cunoaştem deoarece nu putem
cunoaşte decât ceea ce ele ne permit să cunoaştem, nu putem
cunoaste decât ceea ce poate trece prim mulajul acestor categorii. Este ceva ce
seamană cu organele noastre de simt. Spre exemplu nu vedem în
infraroşu şi în ultraviolet.
Multe animale ce au altfel adaptaţi ochii văd noaptea,
văd în infraroşu. Blaga ne atrage atenţia că trebuie
să înţelegem această limită a cunoaşterii, censura
transcendentă, nu numai pentru
că Dumnezeu se apără de cunoaşterea umană, ci pentru
că această limită o avem în noi. Noi ar trebui să
înţelegem necesitatea, obligaţia, acestei limite ce nu ne limitează
starea noastă de om din contra, o împlineşte. Prin cunoaştere
suntem oameni şi prin limita acestei cunoaşteri ar fi bine să
fim conştienţi că-l avem pe Dumnezeu în noi. De aceea cred că odată cu coborârea
Sfintei Fiinţe, cu pogorârea Sfîntului Duh peste noi oamenii,
ar trebui să fim conştienţi de ce purtăm în noi, de ceea ce
spus Iisus Hristosul că suntem, oameni îndumnezeiţi, fii lui
Dumnezeu. Marea revoluţie pe care a adus-o creştinismul, pe care a
adus-o Iisus, şi care din păcate nu se prea ştie, este chiar
această conştienţă, faptul că ar trebui să fim
conştienţi, că-L avem pe Dumnezeu în noi şi că nu avem
cum să-l pierdem.
Oare, acel om interior
de care ne vorbeşte Sf. Augustin nu este acelaş cu Dumnezeul ce-l
avem în noi şi cu censura Marelui Anonim? Dacă ar fi aşa nu ar trebui decât
să facem efortul de a-L găsi în interiorul nostru, în
inconştientul nostru. Poate că este o mare inpietate să-L gândim
pe Dumnezeu în om dar este şi o mare înălţare. Avraam, Isac,
Iacob, Moise, au avut dreptate că
au vorbit cu Dumnezeu. Când îl ai pe Dumnezeu în tine trebuie numai să
găseşti calea de a ajunge la el, restul este simplu. Iisus a avut
dreptate când ne-a atras atenţia că numai de noi depinde relaţia
noastră cu Dumnezeu, că trebuie să crezi şi atunci eşti
salvat. Neputinţa omului de a-L găsi pe Dumnezeu ar însemna pierderea
oricărei sperante. Păcat mare să fii fără Dumnezeu
avându-L în tine. Să nu ştii ce ai.
Ar însemna
să fim ceva mai optimişti pentru salvarea sufletelor, a spiritului, a
fiinţei noastre, deoarece stă numai în puterea noastră.
Feriţi-vă să fiţi fără Dumnezeu, ar însemna
să fiţi fără voi înşivă. E atât de simplu! Oare
credinţa, adevărata biserică unde-L putem oricând întâlni pe
Dumnezeu, este aşa de aproape de noi?
Poţi chir să-l pierzi pe Dumnezeu dar oricând îl poţi
regăsi? Ce mare uşurare!
De aici decurg şi
alte altfel de înţelegeri ale filosofiei lui Nietzsche. Am văzut
că valorile de rău şi de bine care sunt legate de
creştinism, ca şi de orice religie, nu sunt valori îngheţate în
domeniul lor fiecare. Răul poate fi oricând un bine pentru că
răul şi binele nu pot avea fiinţă în afara noastră a
oamenilor. Numai noi apreciem că ceva este rău şi altceva bine
şi putem oricând schimba binele cu răul sau invers.
Dacă nu suntem de
acord cu critica creştinismului făcută de Nietzsche, cu care
nici Nicolae Breban nu este de acord, totul în gândirea nitzscheană se
simplifică, mai bine zis poate primi o altă valoare.
“Omul trebuie depăşit”. Întocmai. Iisus
ne-a arătat că vechiul om trebuia depăsit, în locul lui se
înălţa omul ce ştia că este fiul spiritual a lui
Dumnezeu şi că-l are pe Dumnezeu în sufletul lui. Nietzsche l-a
denumit omul superior sau supraomul. Noi putem să-i spunem
cum vrem dar cu siguranţă este vorba de un alt om, nu mai este
vechiul om care trăia numai cu frica forţelor deslănţuite
ale naturii care aveau fiecare un zeu sau cu frica de unul singur Dumnezeu.
Noul om, nu vreau să vorbesc aici de omul nou despre care vorbeau atât
Hitler cât şi Stalin ci de omul superior care ar trebui să fim, de
omul care nu mai are frică de nimeni şi de nimic dacă-l are pe
Dumnezeu cu el. Nu este vorba de de cel ce poate acţiona fără
să fie conştient ci de libertatea omului superior care este omul lui
Dumnezeu, care poate acţiona liber pentru că tot ce face va fi
făcut întru Dumnezeu.
Supraomul
trebuie să fie conştient de sensul existenţei lui, ne spune
Nietzsche prin pana lui Breban, trebuie
să fie conştient de destinul său. În Voinţa de putere
Nietzsche scrie: …supraomul este ţelul! Desigur, omul
superior, supraomul, trebuie să
fie ceea ce urmărim în existenţa noastră, el trebuie să fie
destinul nostru. Astfel totul va merge pe o direcţie bună. Omul
care-L cunoaşte pe Dumnezeu are o direcţie în viaţa sa, în
existenţa sa şi astfel are un destin clar consemnat cândva de Sf. Augustin: Iubeşte şi fă ce
vrei! Pentru că nu poţi face nimic urât sau rău dacă-L
iubeşti pe Dumnezeu, dacă iubeşti, pentru că iubirea este
de-o fiinţă cu Dumnezeu. Cred că în afara acestei opţiuni
este numai o posibilă pierdere de destin.
Să nu
mai vorbim de omul nobil. În Voinţa de putere, scrie despre omul
nobil: Tip: Adevărata bunătate,
distincţie, grandoare a sufletului, cea izvorâtă din
abundenţă, care nu dă pentru a lua,- care nu vrea să se
distingă prin faptul că este bună,- risipa ca tip al
adevăratei bunătăţi, a bogăţiei în ceea ce
priveşte persoana…o descriere a unui bun creştin, a unui om ce crede în Dumnezeu.
Chiar atunci când se portretizează pe sine ca om superior este numai
frumuseţe, echilibru şi adevărata voinţă de putere, a
omului nobil, a omului bun.
Afirmarea
omului nobil duce la elitism. Desigur. Dar nu văd ce este rău în
asta. Noi toţi, cei ce credem într-unul Dumnezeu, fie noi creştini
sau de alte confesiuni, noi cei ce suntem conştienţi că suntem Teofero,
purtători de Dumnezeu, noi toţi suntem, după descrierea lui
Nietzsche, nobili, suntem oameni superiori, suntem supermani. Faptul că
omul superior ar trebui să poarte o mască atunci când iese în public,
cred că este ceva trivial. Noi, românii, cam toţi am purtat o
mască, fie că eram nobili sau nu, în toată perioada
comunistă. Ne feream ca cineva să cunoască ceea ce noi gândeam,
ceea ce credeam, ceea ce iubeam. Ne retrăgem în familie, precum
strămoşii noştrii se retrăgeau în păduri, acolo unde
puteam fi noi însine.
Veşnica
reîntoarcere, “eterna revenire a
aceluiaşi”, poate
fi explicaţia a atâtor cicluri existente pe acest pământ. Poate fi
şi eterna revenire la aceiaşi iubire, iubirea a tot ce este frumos,
bun, drept, la iubirea de Dumnezeu.
Nu
ştiu cum am reuşit, nu ştiu cum s-a întâmplat? Am vrut să scriu ceva pe marginea unei
cărţi care m-a cucerit, cartea lui Nicolae Breban cu maxime comentate ale lui Nietzsche. O
carte care mi-a stimulat gândirea ridicându-mi întrebări la care simţeam
nevoia să răspund. Cum am răspuns? Atât
am putut! Am vrut să fiu cuminte şi să iau câteva mari teme
nietzscheene şi să văd cât de apropiat sunt lor sau lui Breban.
Şi pâna la urmă ce am făcut?
Mă trezesc că am scris câteva pagini care par curată religie
pentru că n-am putut ocoli cheia creştinismului. Am vrut să
gândesc pe gândirea lui Breban care gândea ce scrie Nietzsche care a
strigat „Dumnezeu este mort” şi scriu despre Dumnezeu
şi despe Iisus. Mare esti Tu Doamne!