Timpul şi Heidegger.

 

Salutăm o nouă  apariţie, o conferinţă pe care Martin Heidegger a ţinut-o în 1924 la SocietateaTeologica din Marburg şi apărută în  Max Niemeyer Verlag Tübingen în 1989. Editura Humanitas ne prezintă o ediţie bilingvă : Der Begriff der Zeit -  Conceptul de timp, în  colecţia j, traducere Cătălin Cioabă. După editorul german ca şi după traducatorii francezi citaţi lucrarea oferă lămuriri asupra cărţii de bază a lui Heidegger, Fiinţă şi timp, apăruta, parţial, în 1927.

 

Cred că a fost o foarte bună idee a editorului şi a traducătorului să publice pentru români o ediţie bilingvă. Este foarte bine deoarece traducătorii lui Heidegger sunt dominaţi de forţa textului  si nu prea ştiu cum să iasă din el atunci când o traducere devine în mod normal şi o interpretare. Din păcate unii traducători români s-au lasat imresionaţi de bombastica traducerilor în franceză care par să fie dintre cele mai nereuşite. Actuala traducere nu suferă de această boală având calitatea decenţei.

 

Marea filosofie, şi cu Heidegger ne aflăm în acest domeniu, foloseşte, de cele mai multe ori, o scriere cât mai clară, cât mai uşor de înţeles. Este adevărat că din dorinţa de o cât mai bună claritate şi din dorinţa de a putea surprinde cât mai mult din ce vrei să spui textul se poate îngreuna. Este unul din motivele pentru care Socrate a refuzat să scrie. De multe ori un text filosofic cere un efort susţinut al atentiei distributive, ceea ce este foarte obositor. Este un  motiv, cred, pentru care notele făcute de audienţi la acest text preliminar privind fiinţa şi timpul este foarte important pentru înţelegerea nucleului filosofiei hedeggeriene care a fost tocmai fiinţa şi timpul.

 

Conferinţa începe prin întrebarea autorului: ce este timpul? Răspunsul este aproape toată gândirea lui Heidegger. Răspunsul din acest text ca şi din multe alte texte.

 

Porneşte de la un arbitrar acum.  ”Ce este acum?…Augustin..se întreabă dacă nu cumva sufletul însuşi este timpul…”În tine, suflete al meu, eu măsor timpurile; măsurându-te, eu măsor timpul.” “  şi ajunge la Dasein.   Dasein-ul? Ce încurcătură superbă pentru atâţia interpreţi! Cred că Heidegger spune simplu şi clar:  Dasein-ul este în faptul de a fi de fiecare dată (Jeweiligkeit) ..al meu. Dar nu un al meu îngheţat, neschimbat, ci un al meu care este de fiecare dată al meu pentru că “Eu sunt totuşi, cu Dasein-ul meu, întotdeauna pe drum (unterwegs)”. Fiinţa mea poate avea, de fiecare dată, ceva, numai un puţin, schimbat. Eu sunt aceeaşi fiinţă dar nu chiar aceeaşi. Închipuiţi-vă că am scris pe un carton “Cine sunt eu?” Şi îl am agăţat în camera mea. Îl vad în fiecare zi şi răspunsul meu ar trebui să fie: “Sunt fiinţa mea de acum!” nu fiinţa mea de ieri si nici cea ce voi fi mâine.

 

Să ne întoarcem puţin la dicţionar. Da, în germană, poate fi un adverb de timp (atunci, când, în acest caz, în aceste împrejurări) poate fi o conjuncţie temporală (când, pe când).Şi mai poate fi adverb de loc (aici, acolo, ici, colo). Sunt tocmai sensurile pe care Heidegger le-a căutat şi l-a realizat cu Dasein, fiinţa de fiecare dată. Acest da este şi un acum.  Poate că am putea spune în româneşte fiinţa acum pentru Dasein, dacă ne-am gandi la un fel de acum continuu, care se tot repetă.

 

Numai că de aici Dasein-ul începe să se metamorfozeze, să cuprindă noi chipuri pe care nu le bănuiam la inceput, el are viaţa lui proprie, chiar dacă este al meu. Vă propun o înşiruire, care o să vi se pară cam didactică, dar necesară economiei interpretării unor aspecte ale timpului hedeggerian ca şi ale Daseinului său.

 

“1. Dasen-ul.. este faptul-de- a-fi-în-lume.” Eu sunt în lume. 2. Dacă sunt în lume  nu voi fi singur, voi fi împreună cu altul (Mit-einander-sein). 3. Fiind împreună cu un altul, cu alţii, “Dasein-urile vor deţine laolaltă vorbirea. ..În spaţiul  vorbirii are loc, cu precădere, faptul-de-a-fi-în-lume al omului. 4. Mai mult, din moment ce Dasein-ul este o fiinţare care se determină pe sine ca “eu sunt”…el este de fiecare dată propriu .. şi primordial ca Dasein-ul meu. Ca alţii să fie, pentru mine, este nevoie ca în primul rând să fiu eu. Totul este “ de fiecare dată al meu”.5. După acest moment de egotism, într-un sens mai larg de preocupare pentru eu şi care nu poate fi un egoism deoarece îmi dau seama că ceilalţi sunt la fel de importanţi ca şi mine, putem înţelege că toţi suntem unii cu alţii. Aşa apare ”impersonalul “se”. Se spune, se aude, se optează pentru ceva, se dă curs unei preocupări... aşa apare o fiinţare dominată de impersonalul “se””. 6. “Fiinţarea astfel caracterizată... este una preocupată de fiinţa sa......Grija (die Sorge)  pentru Dasein a situat de fiecare dată fiinţa în grijă…7. ..Dasein-ul se detine pe sine…El se întâlneşte pe sine însuşi…8. Dasein-ul ca fiinţare nu poate fi dovedit şi nici macar nu poate fi în vreun fel vădit.” Grija şi limita cunoaşterii umane mai ales când ea se apropie de individual, de subiectiv, de partea afectivă a fiinţei, face simţită, în acest text, apropierea de lucrarea capitala din 1927. În cele ce urmează mă interesează mai mult ceea ce mi se pare că Heidegger nu a mai consemnat in Fiinţă si timp.

 

Este momentul revenirii pe poteca principală. Ce este timpul si…ce este Dasein-ul în timp? Sunt intrebările ce se repetă si urmează. ”Dasen-ul ca viaţă umană este în primul rând posibilitate, este fiinţa posibilităţii săvârşirii certe dar nedeterminate.” Cam asta înseamnă a avea propria moarte numai că săvârsirea nu este fixată în timp, ea este, spre norocul nostru, nedeterminată. Acesta este chiar impulsul nostru de a trăi. Ştim că ne îndreptăm spre moarte, spre săvârşire, dar putem privi cu încredere viitorul, putem trăi în viitor. Trecutul este memoria noastră dar viata este viitorul. Ca să ne îndreptăm spre viitor avem nevoie de a învăţa să mergem, să alergăm, înainte (vorlaufen) pentru că, în alte condiţii, nimeni nu va alerga să-şi întâlnească sfârsitul, asta dacă am şti “când” s-ar petrece acest „ceva”. „Ce”(Was) se va întâmpla o ştim cu toţii, deaceea nu-i deloc interesant, ştim că suntem muritori. Interesant şi important este „cum”(Wie) vom merge, cum vom alerga înainte spre viitorul care este viaţa noastră. Astfel vom înţelege ce spune Heidegger: “Mergerea înainte ne arată perspectiva fundamentală a acestei fiinţări  care este “cum””. Acesta este şi secretul de a avea timp în mergerea catre viitor. “ A fi orientat spre viitor, aceasta dă timp, dă imagine prezentului şi readuce trecutul aşa cum a fost el trăit. ..Dacă abordăm săvârşirea, sfârsitul, întrebându-ne “cât mai este” până atunci, până murim, şi “când” survine ea” nu ne arată decât încercarea  noastră de a fugi de sfârşit, de moarte, încercând să determinăm ceea ce este nedeterminat.”Orientarea, de fiecare dată, către posibilul viitor a Dasein-ului ne dă timp, căci el este chiar timpul”. Orientarea către viitor înseamnă “cum” să ne petrecem timpul viitor mai frumos, mai bine, renunţând la căutarea lui “când se sfârşeşte.

 

Atenţie! Heidegger trage aici un semnal de alarmă care ar fi bine să-l înţelegem. „Avem nevoie de o raportare autentică la timp. Dasein-ul care calculează, cu ceasul în mână, …”când “ şi “cât de mult” timp mai este, acel Dasein îşi pierde timpul. …acest Dasein ce supune timpul calculului spune întruna: “n-am timp”. Oare nu se trădează el pe sine prin ceea ce face cu timpul, în măsura în care chiar el însuşi este timpul? Să pierzi timpul şi pentru asta să-ţi procuri ceasul! Nu răzbate aici toată straneitatea (das Unheimlichkeit) Dasein-ului?”. Aceasta deoarece timpul nu este ceva pe care poţi pune mâna  şi “să strigi este!”, el este împreuna cu Dasein-ul, este chiar Dasein-ul, fiinţa mea poartă în ea, ba chiar este, timpul, un timp care este numai al meu. Aici se strecoară o primă şi principală neînţelegere.

 

Timpul nu poate fi o scurgere constantă a unor aceleaşi părticele: secunde, minute, ore, zile, catre un viitor neclar, nebulos. Timpul nu poate fi decât acea plimbare a fiinţei mele către un viitor nedeterminat ca moment dar foarte bine determinat altfel pentru că este al meu şi numai al meu, nu este şi al tău. Tu, celălalt, vei avea, cu fiinţa ta, cu Dasein-ul care e numai al tău, o alfel de plimbare care va depinde de tine, de cum eşti tu aşa cum al meu depinde de cum sunt eu. Aceasta înseamnă o relativizare a timpului?

 

Trebuie să recunosc că, de data asta, nu prea înţeleg ce este aia relativizare. Timpul absolut este o invenţie matematică a unei minţi umane de care, pâna la un punct, ne folosim toţi. Timpul absolut se înscrie în Dasein-ul unor gânditori, el nu are cum sa fie o realitate. Este o convenţie. Când plecăm de la scara terestră ziua şi noaptea nu mai au sens, sau au un cu totul alt sens decât cel cu care suntem obişnuişi. Aceasta este cheia marilor dificultăţi pe care le au astronomii în găsirea unui sistem de referinţă pentru un timp absolut-absolut.Mi se pare mult mai corect să vorbim de un timp terestru care este al ceasurilor noastre aşa cum putem să gândim un timp al meu, al tău, al celuilat, indiferent care este acest celălat şi fără să fie o „relativizare”. Heidegger spune: “Explicitarea curentă a Dasein-ului ameninţă cu pericolul relativismului. Însă teama de relativism este teama de Dasein.” (Op. cit. p. 68-69). In fond, ce poate fi mai total, mai “absolut” în sfera mea de interes decât persoana mea. Să nu ne gândin la egoism, la orgoliu făra de limite, este vorba de cea mai simplă realitate, eu nu am cum să văd lumea, tot ce există decât cu ochii mei! Sigur că astfel se poate deschide drumul orgoliului şi al egoismului. Numai că ambele vor fi prezente în firea omenească chiar dacă prefer timpul ceasului în locul timpului meu. Mai mult decât atât, graba în viaţă, personajele care-ţi spun tot timpul că „nu au timp” pentru  “cum” este bine să trăieşti, “cum” este de dorit să trăieşti, aceste persoane,personaje, sunt şi cele care au cel mai mare grad de egoism. In schimb, dacă devii conştient de valoarea timpului tău nu are rost să fii egoist, are rost să te concentrezi doar pe “cum” să trăieşti mai frumos timpul tău care este împreună, prin faptul de a fi în lume, cu “celalat”.

 

Cred, sper, că acum începe să se clarifice puţin aparentul nor ce învăluieşte Dasein-ul lui Heidegger. Dasein-uri sunt nenumărate. Important este faptul de a fi fiinţa mea acum, acum-ul pe care mi-l construiesc prin drumul meu căte viitor care înseamnă că mă îndrept spre moarte dar nu sfârşitul, pe care nu-l pot determina nicicum, este ţinta mea. Ţinta este drumul. De felul cum voi merge pe acest drum depinde Dasein-ul meu, fiinţa mea care este, de fiecare dată, un “acum”. Sper că este evident de ce Dasein-ul este o noţiune centrală a gândirii lui Heidegger. El este chiar fiinţa în „acum”-ul meu de fiecare dată. Deasemenea am spus că Dasein-ul nu deschide drumul egoismului ci fiinţează în lume împreuna cu celălalt (Miteinander-in-der-Welt-Seins). Eu sunt conştient că exist împreună cu celălalt.

 

Drumul meu este bine că este orientat către viitor şi că uit trecutul. Dasein-ul nu vede ceea ce a trecut fiind orientat către viitor dar simte acest trecut. Starea asta se poate numi conştiinţă. Am putea încerca să vorbim aici de o fiinţă colectivă, de un fel de Dasein coletiv pe care-l am în spatele meu şi care este prezent în Dasein-ul  meu, ca şi în Dasein-ul celuilalt. Ceea ce nu este o idee chiar aşa de străină de Heidegger pentru că el vorbeşte de “se”, de se impersonal, care poate fi fiinţa mea împreună cu ceilalţi. De ce nu poate fi şi memoria colectivă? Dasein-ul celor care m-au premers şi care se păstrează în fiinţa mea, în Dasein-ul meu. S-ar fi putut ca Heidegger să fi refuzat această idee care l-ar fi scos din limitele gândirii sale dar asta nu înseamnă că nu putem forţa unele limite pe care le putem împinge ceva mai încolo. Pentru că nu este cazul aici să fac o discuţie mai largă a acestei teme am să vă spun o mică întâmplare. Nu de mult stăteam de vorbă cu un prieten de vârsta mea care după ce s-a pensionat s-a retras într-o foarte frumoasă vâlcea moldavă unde crescuse de mic copil. A reparat casa părintească, a renovat-o şi se ocupă cu de ale pământului. Stiţi ce mi-a spus Bubu (aşa-l strigă pe prietenul meu pe care copii şi nepoţii)? “Dragă Geo, dacă eu nu veneam acum 12 ani aici muream de mult”. Bubu a ştiut să-şi câstige timpul în felul lui apropiindu-se de fiinţa colectivă, de Dasein-ul colectiv, dacă am voie să spun aşa ceva, găsindu-şi propriul Dasein care i-a deschis drumul spre viitorul lui. Dacă ar fi rămas în Bucureşti unde a trăit 50 de ani şi unde nu are nici un fel de rădăcini, ar fi stat, cum spunea soţia lui, Bibi, o citadină care se descurcă perfect în vâlceaua moldavă unde a învăţat să facă brânză de oaie si câte o mămăligă mare, din porumbul care creşte pe un deal,  pentru lighioanele din ogradă: ”Da! Bubu ar fi stat toată ziua cu capul în TV şi ar fi mers din când în când la piaţă să cumpere nişte pătrunjel şi doi morcovi.”

 

Asta înseamnă să-ţi construeşti frumos Dasein-ul sub impulsul unei fiinţe colective care-ţi strigă în ureche cum să trăieşti. Numai să auzi şi să înţelegi, Bubu şi Bibi se pare că au auzit şi au înţeles sfatul acesta interior. Asta înseamnă să ştii să fugi de pierderea timpului fugind de terorizarea prin ceas, să fugi de „cât e ceasul?”,  de “cât mai este până....?” pentru că ai timpul tău pe care ţi-l construieşti singur.

 

*Cer iertare dacă în textul citat am schimbat câteva cuvinte faţă de traducerea domnului Cătălin Cioabă. Am făcut-o pentru că o traducere a unui text filosofic însemna si deschiderea spre o anumită interpretare. Dealtfel, interpretarea făcută de domnul Cătălin Cioabă, într-o broşură alăturată, m-a încântat, numai că a mea diferă puţin.

 

          

 

Geo Savulescu

 

 

Toate acestea mă duce cu mintea la William Faulkner. În cărţile lui Faulkner se desfăşoară un timp special, timpul lui propriu.Pare că este timpul lui Flem Snopes sau al Varner-ilor. În toate carţire lui acesta este subiectul în jurul căruia se desfăşoară totul ca şi în jurul Jefferson-ului. Nu se defăşoară un timp ca o saga ci un timp care pare că se învârteşte parcă pe loc. Povestea, întâmplările, apucă câte o mică parte a acestui timp şi se înfăşoară în el însuşi, aşa cum spune chiar Faulkner la începutul Casei cu coloane “Cartea aceasta este capitolul final, este suma unei lucrări concepute  şi începute în 1925 …… ……autorul a învăţat, sau crede că a învăţat, despre inima omenească şi despre dilemele ei mai mult decât ştia acum treizeci şi patru de ani; şi e convins că trăind alături de ele atâta vreme, cunoaşte personajele din această cronică mai bine decât atunci”. Am citit cu o plăcere fantastică aceste cărţi ale lui Faulkner. Aproape că nu m-a interesat acţiunea ci mai mult portretele şi peisajiile care-ţi pătrund în suflet ca şi “leitmotiv-ele” care-ţi dau o senzaţie că asculţi o simfonie în care totu-ţi devine, într-un anumit fel, familiar pentru că traieşti şi tu timpul lui Faulkner, ai emoţii împreună cu omul sau interior de care eşti scăldat prin lectură.

 

Tot aşa se întâmplă cu lectura unui alt mare autor, cu “A la recherche du temps perdu”  a lui Marcel Proust. Cu toate că Proust scrie diacronic, căutând în memoria sa de copil si apoi de tânăr  ceea ce el a crezut că este timpul pierdut, de fapt cel mai câştigat timp din câte câştiguri de timp se cunosc.  Dacă la Faulkner leitmotivele erau ba Eula, ba Varner, Flem Snopes, ca şi multe altele, la Proust aceste leitmotive sunt date de marele său rafinament stilistic. Citindul te afli tot timpul în Proust. Întâmplările ca şi acţiunea curg pe lângă tine ca boarea unei dimineţi de primăvară cu parfumul florilor ce te încântă şi nu-ţi doreşti decât să poţi continua această simţire. Proust te va ajuta aşa cum te ajută şi Faulkner. Dacă mulţumeşti lui Dumnezeu că o simfonie de Brukner este destul de lungă ca să rămâi cât mai mult în ea, aşa cum se întâmplă şi cu simfoniile lui Mahler sau cu operele lui Wagner, avantajul lecturii este, chiar atunci când este masivă, că poţi să lungeşti lectura cât vrei tu, să rămâi în timpul autorului, să te plimbi prin timpul lui. Reluarea unei lecturi ca şi reascultarea unei bucăţi muzicale măreşte, de multe ori plăcerea pe care o numim estetică.

 

*Cer iertare dacă în textul citat am schimbat câteva cuvinte faţă de traducerea domnului Cătălin Cioabă. Am făcut-o pentru că o traducere a unui text filosofic însemna si deschiderea spre o anumită interpretare. Dealtfel, interpretarea făcută de domnul Cătălin Cioabă, într-o broşură alăturată, m-a încântat, numai că a mea diferă puţin.