Conştiinţă şi Eumeros.

 

Geo Savulescu

 

 

 

 

Sper că este evidentă intenţia de a intra mai adânc în aceşti doi termeni; Conştiinţă şi  Eumeros. Pentru aceasta voi relua, în prima parte, câteva noţiuni fundamentale ale gândirii lui Lucian Blaga (în afara celor legate de teoria cunoaşterii pentru care am nevoie de mai mult timp şi spaţiu), urmată de tema principală a acestei expuneri; ce este Conştiinţa  şi ce este Eumeros, ca să mă întorc la un Blaga văzut prin prisma gândirii mele.

 

I

 

Cele mai importante noţiuni, stâlpii construcţiei filosofice făcute de Lucian Blaga, sunt

Misterul şi Stilul.

 

Antropogeneza, văzută de Blaga, este legată de conştientizarea prezenţei misterelor pentru omul primitiv, pentru animalul care se transforma în om. Animalul care ducea, până atunci, o existenţă întru imediat şi securitate, pentru propria lui protecţie, devine interesat de ce este în jurul lui şi rămâne mirat, extaziat, în faţa misterelor ce-l înconjurau. Atunci când ochii minţii lui s-au deschis a văzut, a simţit, atâtea pe care nu le putea înţelege, nu le putea explica. Nu putea explica trăsnetul şi fulgerul, nu putea explica ploaia si râurile, nu putea explica soarele şi luna. Ce putea face? Nimic mai mult decât să înceapă a gândi ce se întâmplă şi cum poate dezvălui aceste întâmplări. Omul s-a născut atunci când şi-a dat seama că trăieşte înconjurat de mistere şi că are dorinţa să le dezvăluie, să îndepărteze vălul care le acoperea. De atunci şi până astăzi, poate până la sfârşitul zilelor, omul trăieşte, există întru mister şi pentru revelare. De aceea omul a devenit creator, destinul lui este de a fi creator pentru că numai prin creaţie se pot descoperi de vălurile lor grele misterele. Creator este artistul, creator este omul de ştiinţă, creator este ţăranul care ne dă de mâncare, creator este tâmplarul, dulgherul, mecanicul, arhitectul, ingeniosul numit şi inginer, orice tehnolog care ne ajută să trăim, să fim.

 

Este adevărat că lumea creaţiilor umane înseamnă şi o mare răspundere. Pentru Blaga metafizica, de fapt metafizicianul, înseamnă “afirmarea unui spirit, a unei personalităţi, pe platoul unui suprem compromis între creaţie şi răspundere.”[1]. Sunt de părere că aici Blaga vorbeşte despre el, metafizicianul, el care a introdus în acest domeniu categoriile stilistice, matricea stilistică, tot atâtea structuri metafizice care să ne ajute cunoaşterii, care să facă cunoaşterea posibilă, structuri care, pe de altă parte, introduc ceea ce el a numit censura transcendentă impusă de Marele Anonim, fiinţă astilistică, astilistică deoarece este în posesia unei cunoaşteri absolute. Aceeaşi structură metafizică face posibilă cunoaşterea umană şi-i dă şi limite. Noi putem cunoaşte numai ceea ce ne permite matricea noastră stilistică să cunoaştem. Destinul nostru creator ne împinge să revelăm misterele, mistere care, măcar unele din ele, ne sunt interzise, de către structurile noastre cognitive, să le putem cunoaşte.

 

Metafizicianul se află aici, aşa cum ne spune Blaga, în situaţia splendidă de aşi cunoaşte puterile, de aşi cunoaşte limitele şi de a purta toate aceste răspunderi. Este bine să înţelegem, de la început, răspunderea creatorului care suntem, răspunderea omului. Numai prin creaţii artistice, ştiinţifice, spirituale, numai prin ele noi oamenii putem pătrunde misterele lumii.

 

Exista aici o filiaţie, de care Blaga nu a vorbit dar voi vorbi mai încolo, cu Immanuel Kant. Gânditorul de la Konigsberg scrie în prima ediţie a Criticii Raţiunii Pure, Introducere V,  în legătura directă cu introducerea a priorismului: “ Aici este ascuns un anumit mister...”. Oare de ce a scos acest pasaj la ediţiile următoare? Poate că mister nu suna bine lângă raţiune pură.

 

Am văzut de la început că stilul este o noţiune filosofica, metafizică, introdusă de Blaga. Fiecare om are stilul său de viaţă, de a munci, de a merge, de a vorbi, de a scrie, de a face sau de a asculta muzică. Stilul este o marcă inconfundabilă ce separă om de om, este o caracteristică individuală. De ce? Pentru că stilul este dat de lumea inconştientă a fiecăruia din noi.

 

De aici ajunge Blaga la categoriile inconştientului, la personanţă, acea comunicare constantă a inconştientului cu starea noastră conştientă, la matricea stilistică, acel buchet categorial care ne caracterizează personalitatea, care ne face să fim o persoană, numai acea persoană, şi va termina cu ceea ce a numit cenzura transcendentă a Marelui Anonim.

 

Să le parcurgem:

Dubletul categoriilor stilistice, categoriile inconştientului, sunt date, în cea mai mare parte, de funcţia Spaţiului şi a Timpului, aşa cum se întâmplă şi cu majoritatea categoriilor, pe care am putea să le numim ale conştientului, date de Kant.

 

Orizonturi spaţiale: Spaţiul tridimensional infinit, spaţiul ondulat, spaţiul alveolar.

Orizonturi temporale: Timpul havuz, timpul cascadă, timpul fluviu.

Categoriile de atmosferă: afirmarea, negarea şi neutralitatea faţă de tot ce se petrece în orizontul spaţial sau cel temporal- este un inconştient axiologic.

Atitudinea faţă de orizonturi:  Anabazică- mergerea înainte, catabazică- retragerea în spaţiu şi-sau în timp, starea pe loc.

Categoriile formative: Individualul, tipicul şi stihialul.

 

In afara acestor categorii pot fi şi altele, un alt fel de orizont al timpului sau al spaţiului, alt fel de atitudini sau o posibilă îmbinare a două sau mai multe categorii care să dea o altă categorie. În orice caz o matrice stilistică, acel buchet categorial nu poate avea mai mult de o singură categorie din grupurile amintite, din fiecare grup categorial.

 

Datorită matricei sale stilistice omul se manifestă în limite stilistice, omul are stil.

Mai trebuie subliniat că aceste categorii stilistice, matricea noastră stilistică este în funcţie fără ca să fim conştienţi cu toate că ea ne descrie personalitatea noastră, este destinul nostru.

 

Prin matricea noastră stilistică noi înţelegem lumea, la fel şi puţin diferit pentru fiecare. Pentru Blaga categoriile abisale descriu o Noologie Abisală pentru că au un Noos Abisal, au spirit inconştient. Este partea luminoasă a inconştientului nostru este, aşa cum l-am numit, Eumeros.

 

Cenzura transcendentă: este impusă de Marele Anonim care este principiul suprem al existenţei. Am să citez din Blaga “ ….Din motive de echilibru cosmic, şi poate pentru ca omul să fie menţinut în necurmată stare creatoare, în orice caz în avantajul existenţei şi al omului, acestuia I se refuză, pe calea unei censuri transcendente, impuse structural cunoaşterii, posibilitatea de a cuprinde în chip pozitiv şi absolut misterele lumii…Câtă vreme categoriile intelectuale (ideea de substanţă, de cauzalitate, etc.) le socotim drept momente şi structuri impuse spiritului uman, datorită unei censuri transcendente, credem că suntem îndrituiţi să facem afirmaţiunea că şi categoriile abisale, stilistice, pot fi de asemenea socotite drept momente constitutive ale unui control transcendent. Matricea stilistică, categoriile abisale, sunt frâne transcendente…)” [2].

II

 

Conştiinţa. 

Conştiinţa ca un tot este existenţa noastră individuală. Suntem persoane, sunt viu, sunt, nu este vorba de o altă persoană, sunt chiar eu, această unică fiinţă.  Cine îmi dă acest sentiment, ce parte a corpului meu îmi dă această încredere că sunt? Că exist ? Neurofiziologii răspund clar: creierul! Care parte a creierului? Nici o parte! Creierul ca un tot. Instinct, sensibilitate, sentimente, raţiune, speranţe, înţelegere, totul este acolo, în creier. Conexiunile, sinapsele, se formează foarte devreme în viaţa noastră, chiar în cea intrauterină. Se formează conexiuni între partea veche a creierului şi între părţile mai noi. Astfel de  conexiuni dinamice există, spre exemplu, între scoarţa frontală, funcţia inteligentă, raţională şi amigdala cerebrală, hipotalamus (creierul vechi depozitar al instintelor). În timpul evoluţiei ontogenetice, se produc conexiuni între ariile corticale motorii, optice, auditive, olfactive. Conexiunile se realizează foarte devreme în viaţa copilului şi la anumite intervale de timp (cum spunea Piaget). Funcţia emoţională a copiilor, a adolescenţilor, a tinerilor, este dominată de amigdală si de hipotalamus, de instincte şi mai puţin de aria frontală aşa cum se întâmplă la adulţi. Este un fapt ce poate explica neînţelegerea între generaţii, neînţelegere ce se propagă din generaţie în generaţie.

 

Neurofiziologii ne spun că nu avem mari modificări anatomice în ontogeneză. În schimb sunt foarte mari posibilităţi de reorganizare a conexiunilor in special la vârsta copilăriei şi a adolescenţei. De aceea învăţarea este productivă mai ales la aceste vârste. Există şi un revers al medaliei, ceea ce nu este folosit din ceea ce învăţăm, se poate pierde uşor. De aceea, se pare, că soluţia păstrării unui creier tânăr este continua învăţare, solicitarea lui la orice vârstă, chiar dacă rezultatele nu mai sunt la fel de bune cu înaintarea în vârstă.

 

Ce este cu conştiinţa?

 

Conştiinţa are o funcţie conştientă şi o altă parte inconştientă, structură de care ar trebui să ţină seama orice teorie a conştiinţei.     

 

De ce este important? Pentru că uzual se consideră sinonime conştiinţa şi conştienţa. Nu se face o deosebire între aceste două noţiuni.

 

Blaga ne atrage atenţia că există o constantă comunicare între inconştient şi conştient prin personale. Este un fel de greier al lui Pinochio, un fel de elf, care ne şopteşte ce să facem şi ce să nu facem. Este Daimonul lui Socrate, o comunicare în care inconştientul cu inteligenţa sa, noos-ul inconştient, este în serviciul activităţii noastre conştiente. Probabil ca este, cum vom vedea, o comunicare biunivoca, nu numai într-o singură direcţie, într-un singur sens, de la inconştient la conştienţa, cum ne spune Blaga.

 

Ceea ce vreau să subliniez şi este scopul acestor pagini este faptul că inconştientul are şi o parte luminoasă, inteligentă, are spirit, are ceea ce am numit eumeros. Arhetipul lui Jung este şi el în această parte luminoasă. Numai că arhetipurile sunt destul de vad definite de Jung. O structura, probabil păstrată genetic, foarte veche pe care toţi o avem în memoria noastră. O amintire a începutului umanităţii. Freud, destul de târziu, are şi el nevoie de o parte creativa, bună, a inconştientului, pe care nu o mai poate descrie decât tot subsumată unui inconştient dominat de instincte, mai ales de instinctul sexual, este supus părţii întunecate a inconştientului, a umbrei.  Sublimarea creativă are atârnată de picioare complexele de care nu poate scăpa.

Din păcate marea izbândă asupra inconştientului realizată de Freud este supusă acestor straturi care sunt la limita patologicului şi care sunt folosite mai ales in scop medical, psihanaliza este o ramura a psihiatriei care se aplică şi oamenilor sănătoşi care nu sunt departe de condiţia unei boli psihice. 

 

Sunt de părere că putem să ne depărtăm de limita patologicului în studiul si folosirea inconştientului. Este adevărat că numai psihologii sunt cei ce pot face aşa ceva. Blaga ne arată că pentru filosofie, pentru că şi filosofia poate fi interesată de lumea inconştientului, partea bună, partea luminoasă a inconştientului, pe care l-am numit eumeros, este un domeniu important şi care nu poate fi trecut cu vederea. Ea ne ajută să trăim şi îi simţim acest ajutor la fiecare pas, chiar dacă nu suntem conştienţi de ea. Sănătatea noastră psihică poate fi şi ea susţinută printr-o bună funcţionare a inconştientului cu eumeros-ul lui. Este important dacă ne putem gândi la sănătatea psihică susţinând eufuncţia cerebrală şi nu numai încercând să îndepărtăm unele consecinţe ale unor complexe pe care puteam să mu le avem. Este o altă perspectivă asupra sănătăţii.

 

Neurofiziologii vorbesc despre o simfonie a funcţiei cerebrale, o simfonie de o viaţă în care fiecare notă, fiecare instrument, are valoarea sa. Această simfonie ne ajută să păstrăm armonia minţii noastre. Asta ar fi speranţa dar nu este aşa tot timpul. Pot apare accente stridente, note false, un instrument poate să se degradeze şi sunetele lui supără. Disonanţele care nu mai sunt muzică, uneori strigăte de disperare sau îngheţări de spaimă. Acesta este stressul de care suntem asaltaţi. Rezistenţa creierului uman este variabilă, depinde de anatomie şi de posibilităţile lui funcţionale dacă vom putea depăşi sau nu un şoc, o traumă psihică. De abea atunci, când himerele se adună, poate avea valoare psihanaliza. Totul depinde de nenumărate variabile, de coordonate puţin cunoscute, ca eventual să putem evita o agresiune psihică, o tragedie, să evităm boala. Totul depinde de rezistenţa psihică a fiecăruia, de forţa sa psihică. Situaţie comună în cazul unor calamităţi naturale. Cutremure, tsunami, foc, erupţii vulcanice ca şi în situaţia unor accidente de cale ferată, navale, aviatice, bombardamente, în situaţii de război. Cei ce se salvează pot avea diferite dereglări psihice induse de situaţiile limită pe care le-au trăit şi pe care, unii, nu le pot depăşi. Boala psihică sau o anumită degradare a funcţiei psihice se poate instala.

 

În toate aceste situaţii limită, şi nu ştiu cine nu trăieşte măcar o situaţie limită în viaţa sa, eumeros-ul este de cel mai mare ajutor. Un om care a ştiut să-şi menţină un psihic echilibrat, care a ştiut să minimalizeze efectele nocive ale unui şoc, ale unei traume, ale unei pierderi, care a ştiut să menţină un echilibru în relaţiile interumane, care a putut să-şi păstreze calmul atunci când era supărat de cineva, care nu s-a angajat uşor într-un diferend, care a ştiut să-şi păzească somnul ca să fie bun, odihnitor, va suferi mai puţin într-o situaţie limită în care psihicul său este solicitat enorm. Sunt momente, după cum am arătat, în care noi avem aproape un pilot automat care ne serveşte când mergem, când vorbim, când scriem, când conducem, tot astfel putem fi conduşi (desigur o conducere asistată, parţială, dar foarte eficientă deoarece ne scuteşte de mulţi alţi paşi conştienţi cu multă pierdere de timp, factor esenţial în situaţii limită) atunci când pericolul este lângă noi. Unii numesc aceasta “instincte bune”, instinctele sunt instincte, nu pot fi bune sau rele deoarece ele sunt tocmai ca să ne apere. Dacă eumeros-ul care este lângă ele a fost îngrijit, educat atât cât putem educa o stare inconştientă, atunci aceste instincte bune sunt chiar eumeros.  

 

Să încercăm o ipoteză asupra memoriei. Ştim că memoria de scurtă durată, cea care păstrează tot ce înregistrăm conştient sau inconştient într-o zi, este localizată în lobii frontali pe când memoria de lungă durată poposeşte în diverse părţi ale creierului, în zone motorii, senzitive, olfactive, auditive, optice, şi altele.

 

Cantitatea enormă de percepţii găzduită în scoarţa frontală trebuie eliberată şi trimisă fiecare percepţie la locul ei de păstrare. Cum se eliberează scoarţa frontală? Probabil că în timpul somnului se realizează o serie întreagă de rearanjamente cu descărcarea memoriei imediate. Încă odată probabil în timpul viselor, al somnului REM, cu mişcări oculare rapide. Visele sunt un martor al acestor rearanjamente.

 

Probabil că în memoria pe termen lung există o soluţie economică de memorare care nu se poate realiza în memoria de scurtă durată. Percepţiile se pot depozita pe nivele de integrare într-un mod asemănător cu un dicţionar tip Roget’s Thesaurus care este organizat pe noţiuni sau pe structura unei logici laticeale aşa cum am descris în primul volum despre filosofia lui Blaga[3].

 

Un călător prin Japonia interbelică îmi povestea cum ajunge o scrisoare la un japonez.

Nu există străzi şi numere de stradă (desigur nu în centrul metropolelor), postaşul se orientează după cel mai important locuitor al cartierului si toţi ceilalţi locuitori capătă un fel de numere după acest locuitor central care-i atrage pe toţi ceilalţi în jurul lui. Este o modalitate economică, din punct de vedere al orientării, de organizare a spaţiului locuibil. Există tot felul de situaţii utilizate pentru a economisi căutarea într-un spaţiu aglomerat, nu ştiu care este cel ales de creierul nostru dar ştiu că a reuşit să-l găsească şi să-l folosească.

 

Mai ştiu că oameni de ştiinţă, artişti, se trezesc dimineaţa ca iluminaţi pentru că au găsit soluţia care le scăpa seara, mai ştiu că eumeros este cel mai sigur şi cel mai bun servitor al nostru.

 

Poate că este important să înţelegem că funcţia creierului este globală, este unitară, raţionalul, instinctualul şi afectivul se îmbrăţişează şi-şi completează funcţiile, conştient şi inconştient sunt unite în conştiinţa noastră, conştiinţă ce este unică pentru fiecare din noi, este fiinţa noastră.

 

Noologia abisală şi frânele transcendente.

 

Pare că suntem într-o arie psihologică cu toate că preocuparea noastră, aşa cum a fost şi a lui Blaga, este  filosofia. Blaga a folosit inconştientul, noologia abisală, categoriile stilistice şi matricea stilistică, pentru a putea spune ceva, pentru el nou, despre cunoaşterea umană.

 

Cunoaşterea! O mare problemă niciodată rezolvată prea bine.

 

Cum este posibilă cunoaşterea? Este întrebarea pe care şi-o pune Platon. El încearcă să răspundă propunând o lume transcendentă, o lume suprasensibilă, o lume a ideilor. Ce este această lume a ideilor atât de blamată de cei ce nu au înţelegerea filosofică? Este o lume a universaliilor, este, tot după Platon, lumea reală spre deosebire de lumea noastră care este un fel de umbră. Poate că aici a avut o inspiraţie proastă. Lumea noastră a umbrelor universaliilor, lumea particularelor, a individualelor, este şi ea o lume ce are drept la fiinţă. Poate că universaliile nu pot avea fiinţă decât numai dacă individualul finanţează.

 

Bertrand Russel ne arată că nu putem scăpa de universalii, în orice propoziţie ne întâlnim cu universalul, nu putem construi o comunicare interumană fără aceste universalii.

 

Episcopul Berkeley spunea “esse este percipi”, pentru că percepţia este ce avem noi în mintea noastră şi avem în minte numai ceea ce Dumnezeu are în minte. Percepţiile sunt idei în mintea noastră iar garanţia posibilităţii de a cunoaşte este faptul că toate sunt în mintea lui Dumnezeu. Este o construcţie filosofică care nu este aparte de cea a lui Platon cu toate că sunt diferenţe.

 

Revoluţia cunoaşterii o face Immanuel Kant cu judecăţile sintetice care aduc ceva nou spre deosebire de cele analitice. Ceva nou care este un a priori. Judecata analitică nu aduce nimic nou în cunoaştere pe când judecata matematică 7+5=12 îl are pe 12 care nu este în premize.

 

De unde ne vine această cunoaştere? Din lumea noumenală a lucrurilor în sine (das Ding an Sich). Nu mai este vorba de o lume transcendentă ca la Platon sau la Berkeley, este lumea ce ne înconjoară dar pe care nu o putem cunoaşte. Atunci, cum sunt posibile cunoştinţele, cum este posibilă cunoaşterea? 

 

Avem două forme pure, două concepte ale sensibilităţii noastre, ale intuiţiei noastre sensibile, ale intuiţiei noastre imediate: conceptele de Spaţiu şi cel de Timp. Kant introduce posibilitatea cunoaşterii fenomenale. Lucrul în sine nu poate fi cunoscut dar ajutat de “universalii” care sunt Spaţiul şi Timpul, de categorii, putem avea o cunoaştere a fenomenelor, o cunoaştere ce pare imediată dar este mediată de Spaţiu şi de Timp.

 

Este ceva cu totul nou faţă de Platon şi Berkeley. Lumea transcendentă este coborâtă într-o lume în care trăim, lumea transcendentală, dar pentru care nu avem simţuri şi structuri mentale apte s-o cunoască aşa cum este ea, lumea asta de „universalii” este un adevărat mister pentru noi care nu avem decât posibilitatea s-o aproximăm cu ajutorul a două “universalii” care ne sunt oferite de intuiţia noastră sensibilă, este vorba de Spaţiu şi de Timp. Două „universalii” care, pentru noi, sunt un a priori! Un fel de cadou a cărui donator nu-l cunoaştem dar îl putem aproxima, îl putem bănui. Încă odată, asta nu înseamnă că ştim.

 

Spaţiul şi Timpul fac posibile, la rândul lor, o serie limitată de „universalii” pe care le avem în minte de când ne naştem, Categoriile. Cu Spaţiul, Timpul şi cu Categoriile, avem posibilitatea să înţelegem (Verschtand) lumea, s-o cunoaştem, o cunoaştere mediată. Asta înseamnă că avem nişte structuri mentale care ne permit cunoaşterea pe care o putem avea numai în felul în care ele sunt structurate. Aceleaşi structuri mentale ne permit cunoaşterea dar ne şi limitează această cunoaştere, ceea ce avem voie să cunoaştem, ceea ce putem cunoaşte. Ele sunt cunoaşterea noastră şi nişte frâne ale cunoaşterii, nişte limite ale cunoaşterii.

 

Să fim puţin atenţi la nişte cuvinte folosite de Kant. Spaţiul şi Timpul sunt forme pure, nici n-ar putea fi altfel într-o carte ce are ca titlu Raţiune pură. Sunt forme pure ale unei intuiţii sensibile. Aici este o problemă. Dacă este intuiţie şi sensibilă înseamnă că o folosim fără să fim prea conştienţi. Nu putea Kant folosi termenul de inconştient care a apărut, în literatură, de abia în epoca romantică. De aceea vă propun să fim din nou atenţi asupra gândirii lui Blaga. Să nu uităm, Kant nu şi-ar fi putut definitiva gândirea fără Platon, Berkeley şi Hume, aşa cum nici Blaga nu ar fi fost gânditor fără ei şi fără Kant.

 

Să nu uităm că lupta pentru înţelegerea cunoaşterii nu va putea avea un sfârşit, pentru că revelarea acestui mister, oricât de mult ne-am apropia de o revelare cât mai completă, nu avem un organ, nici nu avem “universalii”–le necesare unui demers sigur. Să ne bucurăm că ne mai putem apropia cu încă un demers revelator.

                                                            

 

III

 

    

Am văzut că Blaga introduce în filosofie inconştientul prin categoria Stilului. Categoriile stilistice, Noologia Abisală care este stilistică, Matricea Stilistică, tot atâtea noţiuni de bază în filosofia lui. Personanţa, legătura dintre inconştient şi conştient, legătură pe care Blaga o vede ca o cheie a existenţei noastre. Stilul este de fapt o astfel de asociere, de sinteză, între inconştient şi activitatea conştientă, este o întrepătrundere între aceste două părţi ale conştiinţei noastre şi un factor determinant în individualitatea noastră, în definirea individualităţii noastre.

 

Am văzut că el alege o largă varietate de Spaţiu şi de Timp pe care le numeşte Orizonturi spaţiale sau Orizonturi temporale: Spaţiul tridimensional infinit, spaţiul ondulat, spaţiul alveolar, timpul havuz, timpul cascadă, timpul fluviu. Tot atâta poezie cât şi gândire.

 

Urmează categoriile de atmosferă faţă de tot ce se petrece în orizonturile spaţial şi temporal: afirmarea, negarea ori neutralitatea. Categoriile orientării în spaţiu şi în timp: anabazicul, catabazicul si rămânerea pe loc. Categoriile formative: individualul, tipicul şi stihialul.

 

Toate, dar pentru fiecare grup categorial numai câte o singură posibilitate de alegere care poate fi combinată sau poate fi chiar o altă categorie[4], împreună vor forma Matricea Stilistică.

 

Am văzut că aceste categorii sunt legate de spaţiu şi de timp. La fel se întâmplă la Kant unde Unitatea, Multiplicitatea, Totalitatea, Realitatea, Negaţia, Limitaţia, Substanţa, Accidentul, Cauza şi Efectul, Activ şi Pasiv, Posibil – Imposibil, Existenţă – Nonexistenţă, Necesitate – Contingenţă, sunt categorii care nu pot fi înţelese fără a avea noţiunea de spaţiu şi de timp[5].

 

Blaga a fost impresionat încă din timpul studenţiei de la Viena de Freud, de tărâmul inconştientului. Pe de altă parte el înţelege, probabil, că a priorismul kantian  produs prin intuiţie şi prin sensibilitate, sunt noţiuni care se subscriu perfect inconştientului. Scrie, în tinereţe, două piese de teatru construite freudian. Ulterior se va îndepărta de concepţia pansexualistă şi supusă unui inconştient la limita patologicului, de altfel dezvoltat ulterior în special de doctori psihiatri, şi se apropie din nou de Kant construind ceea ce a numit Noologia Abisală, un capitol de filosofie în care inconştientul este principala noutate şi în care spiritul îşi are locul.

 

Nu –a fost uşor deoarece a fost atacat din toate părţile. Mai întâi l-au atacat cei ce au considerat că vulgarizează concepţia freudistă pe care n-o înţelegea. Apoi, după succesul cu Spaţiul Mioritic, exacerbarea românismului, cu perspectiva sofianică ţi cu transcendentul care coboară, a urmat atacul părintelui Stăniloaie care scria, la comandă politică, cartea Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de Creştinism şi Ortodoxie[6], tipărita în 1942 dar publicata prima dată în Telegraful Român (1940-1942). N-am citit un alt text asemănător în care blândeţea ecumenică  afişată să se împletească cu acuze ridicole şi evident răuvoitoare la adresa filosofiei lui Lucian Blaga. Printre altele, Blaga este acuzat că vorbeşte de Marele Anonim ca despre Dumnezeu şi că foloseşte Cunoaşterea Luciferică

ca o cunoaştere diavolească, uitând complet că luce în italiana înseamnă lumină, că noi spunem stelei ce stăluce prima dimineaţa şi seara Luceafăr, că verbul a luci înseamnă o lumină puternică şi că, nu în ultimul rând, numele de Lucian, cel ce străluceşte aşa cum a strălucit şi străluceşte Lucian Blaga, este un nume comun folosit în lumea noastră. Toate acestea se întâmplau în situaţia în care preotul Stăniloaie înţelesese perfect filosofia lui Lucian Blaga, aşa cum nu este înţeleasă de mulţi comentatori actuali şi aşa după cum se poate vedea după următorul citat[7] “ Actul prin care frânează Marele Anonim cunoaşterea omului este cenzura transcendentă, iar cel prin care zădărniceşte în parte revelarea misterelor este înfrântarea transcendentă. Mijlocul de care se serveşte marele Anonim sunt aşa-zisele categorii stilistice din subconştientul omului, sub forţa cărora omul e silit să strâmbe şi să îngusteze tot ce ar putea cunoaşte şi revela, pe măsura acestor tipare. Chiar mijloacele lui de cunoaştere şi de expresie, sunt o piedică în calea lui.” Cu toate că Blaga s-a apărat în scris, “De la cazul Grama la tipul Grama”, el va folosi în scrierile sale viitoare în loc de Cunoaştere Paradisiacă şi  de Cunoaştere Luciferică, mai neutrele Cunoaştere de tip I şi Cunoaştere de tip II. Am să subliniez totuşi aici, Cunoaşterea Luciferică, la Blaga, este din familia propoziţiilor sintetice ale lui Kant deoarece aduce ceva nou în cunoaştere, este “ ..un salt în cripticul unui mister deschis.”[8], subiect care nu este pentru a fi dezvoltat aici deoarece reprezintă centrul unei lucrări despre Teoria cunoaşterii la Blaga.

 

Ceea ce aş vrea să reţinem, pentru economia acestei părţi finale, este că omul este un animal creator, ceea ce îl diferenţiază de toate celelalte animale de pe pământ. Bucuria noastră, speranţa noastră, blestemul nostru, este de a crea, să facem ceva, un scaun, o masă, o casă, un copil, o pictură, să compunem muzică, sau orice altceva! Chiar crimele, războiul, furtul, sunt acţiuni creative, acţiuni rele dar creative (totul depinde de construcţia morală a fiecărui om, de acel daimon al fiecăruia şi mai depinde, în situaţiile sociale, de moralitatea puterii de constrângere). 

 

Acum să vedem ce sunt frânele transcendente pentru cunoaştere?

 

Întâi să reamintim ce înseamnă transcendent pentru Blaga. Transcendentul este inconştientul nostru colectiv (cum ne spune Jung), este stilul, matricea stilistică, categoriile înţelegerii (Kant) şi categoriile abisale, exact ca şi la Platon sau la Berkeley, Universalul, “Universalii”, cu singura diferenţă, ca şi la Kant, acest universal este aici, în lumea noastră.

 

Aici ceva poate fi greu de înţeles: numim transcendent ceea ce ne depăşeşte, ne transcende. De obicei, uzual, credem că transcendentul este undeva în nori, undeva departe unde nu-l putem ajunge. Este adevărat că nu prea îl putem ajunge dar este aici, nu este departe, este în noi, este inconştientul cu toate categoriile care le posedă. Universalul este ceea ce ne transcende, „universalii” ne depăşesc totdeauna, sunt altceva decât individualul nostru care se scurge în activitatea conştientă, în clipa pe care o trăim dar nu putem niciodată s-o prindem

 

Generalul, universalul, este transcendentul lui Blaga. Dacă am putea gândi o matrice a cunoaşterii,o matrice unică care conţine toate categoriile, fie ele ale înţelegerii, categoriile kantiene, ca şi cele ale stilului, cele stilistice, abisale,  o matrice care adună, înglobează, tot ce este general, universal, tot ceea ce ne transcende, categorii care şi aşa le folosim fără a fi conştienţi pentru că toate categoriile înţelegerii sunt stilistice: toate au în ele Spaţiul şi Timpul, toate există pentru a ne servi, pentru ca să existăm.

 

Este ceva foarte asemănător cu genomul. Este al nostru, este al meu, dar aparţine şi altora. Este un general, un universal. Cu genomul avem generalul, universalul, în noi şi nici nu putem fi altceva decât el este capabil să ne determine. Cu matricea înţelegerii, a cunoaşterii, putem cunoaşte lumea, lumea reală dar putem cunoaşte numai ceea ce aceste universalii ne permit să cunoaştem şi nu avem nici o siguranţă că este aievea lumea reală, este la fel ca şi cu simţirile noastre: vedem, auzim, simţim,

mirosim, numai ceea ce anatomic ne este dat să simţim. Multe sunt ascunse simţurilor noastre, la fel multe sunt ascunse înţelegerii noastre.

 

Este foarte important să înţelegem că frânele transcendente ale cunoaşterii sunt în noi, sunt categoriile noastre, matricea noastră a cunoaşterii prin care înţelegem lumea. Este la fel de important să înţelegem ca aceste frâne transcendente fac parte din cunoaştere, aşa cum o propune Immanuel Kant, deoarece acceptarea unor categorii ale cunoaşterii ce se construiesc a priori prin influenţa conceptelor pure ale intuiţiei noastre sensibile, Spaţiul şi Timpul, şi ele concepte a priori, noi putem cunoaşte numai prin filtrul acestor categorii, ceea ce permit aceste categorii, de aceea lumea numenală nu poate fi cunoscută, nu avem “categorii “ cu care s-o cunoaştem. Ce este asta altceva decât o frână în cunoaştere, că este o frână imanentă ( o frână pentru că nu putem depăşi lumea fenomenelor) sau una transcendentă este numai o problema de limbaj pentru că depinde numai de filosof.

 

Legat de acest aspect al universaliilor mai avem ceva ce purtăm cu noi. Este problema determinării şi/sau a libertăţii. Sunt un om liber sau unul determinat, sunt oare supus unui destin implacabil? Sau pot fi liber?

 

Am să răspund: aşa este. Nu poţi fi un om liber dacă eşti determinat de „Universalii”. Ce este de făcut? Pentru noi oamenii este un singur drum; să devii creativ! Este adevărat că primul pas care ne poate uşura acest drum, este acela de a înţelege, de a şti, de a cunoaşte, că suntem determinaţi de aceşti Universali. În acest fel, creativitatea, fiind singura cale, singura soluţie, este o alegere pe care o poţi face mai uşor şi nu o vei lepăda fiindcă ai nevoie de ea tot timpul (vedeţi cum ne înscriem într-un universal!). Pericolul nu este determinarea universaliilor ci neştiinţa noastră. Uşor te poţi păstra să fii întreaga viaţă un creativ atunci când ştii că este salvarea ta. Nu contează atât reuşita sau nereuşita cât obstinaţia creativităţii.

 

Dacă preferi doar să trăieşti, să nu faci efortul de a scăpa de sub dependenţa universaliilor pe care-i duci cu tine, ieşti un om legat, eşti doar sub dependenţa destinului tău universal, determinat de  „universalii”.

 

O altă caracteristică importantă este aceea că, noi oamenii, putem să ne căpătăm libertatea noastră numai individual, aşa cum a luptat Oedip ca să scape de destinul său, şi cum a reuşit, până la sfârşit să scape. Numai tu îţi poţi construi propriul tău model de a vieţui care va fi propriul tău destin. Nimeni nu poate face asta în locul tău. Tu, depinzi numai de tine ca să trăieşti ca un om creativ. Poţi greşi, poţi eşua, în ceea ce vei face, dar nu vei putea fi niciodată înşelat şi vei fi liber!

 

Zeii noştri care ne determină şi de care vorbea antichitatea sunt tocmai aceste generalităţi, aceste universalii, este matricea noastră a cunoaşterii, matrice de care avem nevoie ca să trăim, ca să putem înţelege lumea în care trăim,  sunt categoriile care populează conştiinţa noastră, care populează inconştientul şi le folosim în activitatea conştientă, ele, aceste categorii, aceşti zei pe care uneori îi alegem noi, ei, ele, ne dau o direcţie în viaţă, sunt destinul, determinarea de care nu avem cum să scăpăm.

 

Poate că Sofocle a fost cel mai înţelept om al antichităţii pentru că ne-a adus acest personaj tragic în faţa. Un personaj care trăieşte un destin la limita existenţei dar care este, prin angajarea sa, prin constanta sa luptă de a scăpa de un destin, pe care până la urmă chiar îl învinge, este prototipul omului care ar trebui să fim. Este omul victorios asupra destinului său care se împlineşte dar nu reuşeşte să-i schimbe angajarea în viaţă.

 

Noi suntem liberi ca indivizi, ca individualităţi şi numai ca individualităţi, în pofida acestei cumplite determinări ce ne apasă, ce ne poate strivi dacă o lăsăm să facă ce vrea, ce poate, ceea ce este. Suntem subjugaţi dar şi liberi în acelaşi timp. Matricea noastră stilistică, matricea cunoaşterii, ne ţine legaţi în determinarea ei, da ca indivizi putem fi liberi numai dacă putem actualiza individualitatea de fiinţe creative- o ieşire dintr-o aporie, dintr-o contradicţie de neînlăturat, cu ajutorul gândirii propuse de Ştefan Lupaşcu. 

 

Am spus toate acestea ca să mă fac înţeles; merită să facem orice efort pentru a scăpa de implacabila determinare a structurilor generale, universale, pe care le purtăm, devenind şi rămânând fiinţe creative. Fii creativ şi vei fi liber!

 

Viaţa înseamnă determinare, determinarea de care lumea animală nu poate scăpa, numai creativitatea pe care o putem avea fiecare din noi ne poate face liberi.

 

Este adevărat că această teorie a libertăţii nu este în Lucian Blaga aşa cum am expus-o dar este în totalitate în teoria sa a omului creativ. Sensul culturii la Blaga este de a fi creativ!

 

La încheiere vă cer permisiunea dea vă spune câteva cuvinte despre Limbajul Inconştientului, carte publicată anul acesta în website-ul meu. Este, acum, preocuparea mea centrală.

 

Noi oamenii comunicam unii cu alţii, în mod uzual, prin cuvinte. În afara acestui mod de a comunica există şi o modalitate de comunicare numită non-verbală (prin postură, mimică, gesturi, etc.) sau chiar o comunicare directă a unor sentimente, a unor stări sufleteşti, a unor stări.

 

Este vorba de altceva. Este vorba de comunicarea prin creaţii artistice, muzică, pictură, poezie, roman, dans, sculptură… Această comunicare prin artă are loc mai ales la nivel inconştient. Este Limbajul Inconştientului. 

          

 



[1] Trilogia culturii, în Geneza metaforei şi sensul culturii, p.478, Ed. Fundaţiilor Regale, ediţia princeps.

[2] Lucian Blaga, Trilogia Culturii, geneza metaforei şi sensul culturii, Fundaţia Regală Pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1944, Ed. Princeps, p.480.

[3] Filosofia prin metafore, capitolul În loc de logică,  AB România, Bucureşti, 2000, p. 58.

[4] Lucian Blaga, Trilogia culturii, Ed. Princeps, Editura Fundaţiilor Regale, p.431, “ Matricea stilistică conţine, ..., în afara acestor categorii principale, şi alte multe categorii de însemnătate secundară...”.

[5] Kant face referire in Doctrina transcendentală a judecăţii, Capitolul3, Despre principiul distingerii tuturor obiectelor în genere în fenomen şi noumen,  la faptul că toate categoriile sunt posibile datorită conceptelor de Spaţiu şi de Timp.

[6] Retipărire la Ed. Paideea, 1993.

[7] Dumitru Stăniloaie, Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de Creştinism şi Ortodoxie, Ed. Paideia, 1993,  p.107.

[8] Lucian Blaga, Trilogia Cunoaşteri, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1943, p.193.